Dacă nu m-aș fi dat jos din pat la cinci dimineața (deși nu știam că e așa devreme) sunt convins că personajele hilare din videoclipul melodiei Cotton Eye Joe ar fi apărut chiar în fața mea, în cameră. A fost singura modalitate de a-mi opri creierul să repete la nesfârșit versurile alea. Nici măcar nu mă mai întreb de ce subconștientul meu se simțea obligat să apese play pe așa ceva. Înainte îl visasem pe Dăscălescu, ultimul premier comunist. Eram undeva prin Casa Poporului și tocmai descoperisem că i se oferise un post de ministru în noul guvern. M-am trezit strigându-i primele litere ale numelui ca să-i fac pe toți atenți la greșeala pe care urma s-o facă.

Am intrat în bucătărie. Am ieșit într-o fracțiune de secundă. Uitasem de mască. Virusul umblă pe aici ca la el acasă. E, de fapt, la el acasă, de când K. a fost testată pozitiv. Prin bucătărie, pe hol, pe scări sau cine știe pe unde. E peste tot. Caut masca cu ochii, pun mâna pe ea și-atunci îmi dau seama c-am atins clanța ușii de la bucătărie înainte. Las masca să-mi alunece din mână și intru în baie să mă spăl pe mâini dar am grijă să deschid ușa cu cotul. Îmi aplec corpul într-o parte ca să fac asta. Mă spăl pe mâini ca și cum toate pandemiile din toate vremurile mi s-au cuibărit în palme, intru înapoi în cameră, pun mâna pe mască și o șterg ca și cum ar fi praf pe ea, o șterg atât de bine încât dac-ar fi fost vreun virus sigur mi-a rămas acum în palmă. Repet procedeul, intru înapoi în baie și mă spăl pe mâini cu aceeași energie. Îmi pun, în sfârșit, masca pe față și deschid ușa de la bucătărie, dar am grijă să-mi trag mânecile bluzei peste degete. În tot timpul ăsta m-am gândit ce deprimant e să trecem din nou prin așa ceva. Pun apa la fiert și port o scurtă conversație cu un câine care mă asigură că n-are de ce să-mi fie teamă, uite... și-mi arată pe geam un copac care creștea din apă.