Revistă print și online

Un recviem Auster

Terminasem de ceva timp facultatea și, la un moment dat, în vreme ce vorbeam cu un amic, mi-a venit în minte o scenă dintr-o carte care se potrivea de minune cu tema discuției, numai că mintea mea refuza să facă legăturile și să îmi reveleze titlul acelei cărți sau măcar numele autorului.

E fix ca în... ca în cartea...cum îi zice domnule? M-am oprit din expunere și am căutat în sertărașele memoriei. Cu siguranță ați avut măcar o dată un astfel de moment, când orice ați fi făcut, nu ați reușit cu niciun chip să vă amintiți acel lucru. Știam doar că o citisem la un seminar de literatură americană. Îmi rămăsese agățată de neuronii obosiți o imagine vagă, neclară, cu doi tipi care primiseră pedeapsa de a ridica un zid pentru că pierduseră un joc de poker. Îmi dansau prin minte Jack Kerouak, Julian Barnes, John Barth, Vonnegut, Pynchon, toți beatnicii și postmodernii. Nu era printre ei. Frustrarea mea atinsese dimensiuni inimaginabile, căci bâjbâiam printr-o pâclă în care se amestecau toate cursurile mele de literatură americană, citite pe genunchi, în barul de la Litere, Le Cochon miserable, sigur îl știți, cel de la subsolul Universității din Edgar Quinet.

Până la urmă am reușit să depășesc momentul, cu toate că, mult timp, în diverse ocazii, nemernicul lapsus care se fosilizase, revenea ca să mă chinuie.

Poate că genul acesta de uitare ar trebui să capete un nume, să sune grav, ca o afecțiune psihiatrică, căci m-a bântuit ceva timp până când, târziu, foarte târziu, am reușit să îmi amintesc numele cărții- The Music of Chance - a regretatului Paul Auster. Dar nu grație unui efort de memorie ci unei întâmplări. Prinsesem un film pe la jumătate. Priveam buimac pelicula și nu îmi venea să cred că recunoșteam fiecare scenă, fiecare dialog. Da. Asta era cartea! Scăpasem de ideea care mă urmărise ani de-a rândul. Și culmea, odată cu eliberarea din lanțurile memoriei, mi-au revenit, as if by magic, toate cuvintele profesorului Mihail Mândra, rostite cu tâlc în acea după-amiază de iarnă, în sala de curs din Pitar Moș, cu mai bine de 30 de ani în urmă.

Iar azi, după ce am recitit The Music of Chance, pot spune că atunci, la 20 de ani, ratasem zeci de poteci. Nu pricepeam, de exemplu, de ce acceptaseră cei doi prieteni să care pietrele unui castel din secolul al cincisprezecelea cu un cărucior de jucărie pentru a construi un zid așezat aleatoriu în mijlocul unei pajiști, doar pentru că pierduseră 10.000 dolari la poker.

Absurdul lui Auster, pe care nu aveam cum să îl înțeleg la vârsta aceea ridicolă, un tânăr proaspăt ieșit dintr-un regim totalitar, a căpătat la maturitate înțelesuri complexe, a revelat una câte una toate filosofiile asupra unei lumi în decădere. Romanul lui Auster nu era un roman. Era un pretext, o carapace pentru speculații intelectuale. Ce altceva să fie povestea aceea absurdă decât povestea zbaterii fără noimă a individului desacralizat, uniformizat, sclav al unei societăți în care semi zeii capitalismului cer supunere și sacrificiu?

Acum știu de ce atunci, când încercam să îmi amintesc numele cărții, îmi venea mereu în minte Drumul lui Jack Kerouak. Pentru că povestea lui Auster e tot povestea unui drum. Un drum recognoscibil, drumul american, unde Jim Nashe și Jack Pozzi gonesc pe șoseaua gri tăiată pe mijloc de o dungă galbenă spre o libertate imposibil de atins. Zidul absurd pe care trebuie să îl ridice în mijlocul Orașului Lumii e bolovanul lui Sisif. E rutina care ne ucide zi de zi. Iar Paul Auster, aidoma marilor profeți orwellieni, a anticipat-o corect.

R.I.P.

Narcis AMARIEI

Absolvent al Universtății din București, specializat prin master în literatură americană, traducător și profesor, implicat în numeroase evenimente culturale în Marea Bitranie și în Spania, Narcis Amariei este și prozator. A debutat editorial cu proză scurtă în 2021, cu volumul Popicăria de piatră. Publică în mod curent proză și face parte din grupul Ficțiunea.