Pentru aproximativ două zile, profesorul de română și de franceză Carol Talade din comuna Peticești, unde

se născuse celebrul Ștefan Petică, din județul Covurlui-Tecuci, devenise oarecum notoriu... și el.

Cum se întâmplă deseori în ultimii ani, este de ajuns o înregistrare scăpată de sub control, cu un eveniment

oarecare, și valurile oarecum râioase ale publicității să te facă să te scarpini pe unde poți, ca să nu te mai mănânce… Destinul, deoarece, când este să te pui cu Măria Sa, trebuie să ai niște așteptări…

Bref, Carol Talade venise în București să se întâlnească, pe Academiei, la o cafenea, cu editorul primei sale cărți, de poezie, că doar aproape tot valahul se naște, crește, trăiește și se ceartă, până la moarte, cu Poezia...

Avea aproape 50 de ani, se raportase mereu, obsedant, la vârsta debutului lui Arghezi…

Editorul îl invitase pentru o discuție pentru lansarea care ar fi trebuit să fie la Bookfest sau la Gaudeamus, "acolo unde începe Orientul și se sfârșește Occidentul", sau invers, iar la nedumerirea poetului nostru, editorul a spus că cel mai bine îi vine pe strada care a purtat numele lui Raymond Poincaré, care ar fi spus "Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…", fiindcă birourile erau acolo, tipografia tot prin zonă…

*

Nu insistăm asupra întâlnirii cu editorul, Carol al nostru iese din cafenea având rucsăcelul său borsetă plin de cele zece exemplare drepturi de autor, volumul fiind intitulat Antologia speranțelor mici, omagiu adus cărții sale preferate, deoarece, nu trebuie să ne mai ascundem, Talade era un fan al lui Dickens... Erau acolo cam 50 de poeme, fără griuri sau numai griuri, din timpul studenției sale la Iași, versuri dedicate marii sale iubiri de atunci, studenta colegă, Magda...

Trecuseră aproape 30 de ani de atunci, dar, iată, textele își păstraseră prospețimea, cu toate că fuseseră ținute și prin congelator, la un moment dat, pentru a nu fi găsite de către soția sa, mama celor cinci fete ale sale, până la proba contrarie sau spovedania la părintele din sat...

Altfel nu ar fi fost publicate, nu? Apropo de prospețimea despre care tot a amintit editorul între cele patru fresh-uri de portocale și cele două cafele italiene achitate de aspirant…

Și, colț cu Elisabetei, bezmetic, emoționat, cu cine se ciocnește, după aproape treizeci de ani, poetul nostru intrat cu act în regulă în rândul poeților?

Da, cu Magda...

După ce nu se mai văzuseră, întâlniseră de la banchetul organizat pentru diplomele de stat, cum se spunea pe atunci...

Chiar nu am cuvinte să descriu scurta lor întâlnire, emoțiile, lipsa lor de... cuvinte...

Apoi totul a fost pierdut...

Carol i-a dăruit... "doamnei Magda", doamnă încă bine, foarte bine, un exemplar cu un autograf nu prea elaborat, textul fiind însă scris în forma unei inimi...

Doamna nici măcar nu l-a îmbrățișat la despărțire, știi, sunt un pic răcită, era, totuși, sfârșit de iulie, căldură mare, monșer, pe Academiei, a plecat, s-a urcat într-o mașină, sub privirile omului zâmbind destul de tâmp, mașina a tot stat, cum s-ar spune, în drum, după vreo cinci minute a ieșit șoferul, cu placheta de versuri intitulată atât de inspirat, care s-a îndreptat spre Carol, care stătea precum statuile învecinate, bleg în soare, fără umbră. Ajuns lângă poet, șoferul a început să-l lovească în cap cu volumul, noroc că nu era cartonat, avea doar vreo 80 de pagini, unele poeme fiind mai mult lungi decât mici, speranțele, Carol a început să țipe și să se ferească, cumva, atunci s-a și filmat, iar înregistrarea a devenit virală...

Când cartea a devenit de nerecunoscut, filele deja se răspândiseră în zbor neregulat pe Academiei, vântul bătând într-acolo, șoferul a spus doar atât:

Perversule! Domnu ministru a spus să nu mai îndrăznești...

*

Desigur, presa de scandal, punând mâna pe înregistrare, având ce având și cu ministrul, fostul ministru, care fusese, într-adevăr, pe lista lungă a propunerilor pentru funcția de prim-ministru, dar nu intrase niciodată serios în cărți, a difuzat momentele sub titluri precum "Poet desfigurat de un fost prim-ministru", "Bătut în cap cu propria carte pe Strada Academiei", "Poezia și Politica nu fac casă bună", câte un site mai stilat nu s-a putut abține: "Performance în timpul campaniei electorale anunțate"!

Talade a luat primul tren spre Covurlui, s-a închis toată vacanța de vară în casă, spre disperarea soției și a celor trei fete încă minore, doar după miezul nopții ieșea pe prispa casei și se ghemuia ascultând privighetorile, îngreunat de frumusețea indescriptibilă a trilurilor, primul poem din cartea care a rămas nelansată la niciun târg de carte, cu nici un alt prilej, începând cu versurile:

Privighetorile au tăcut

când ochii femeii s-au închis

sub calm fior... Știa el ce știa, dar nicio televiziune nu venise să afle amănunte de la victima desfigurată... sufletește! Niciun

reporter, măcar de ziar, nu catadixise să vină să afle amănunte despre acel incident...

*

Nu, nu s-a gândit niciodată Carol Talade că o carte de poezie vetustă poate fi citită în nici cinci minute de un șofer al vreunui potentat, care să se transforme ad hoc în adevărat critic literar!

Până la moarte, Carol nu s-a mai întâlnit cu Magda, până la moarte s-a întrebat, uneori, inutil, de ce singura dată când s-a mai întâlnit, după absolvire, cu Magda, în viața aceea, a fost atunci, chiar în ziua în care i s-a născut, vorba vine, cartea scrisă pentru ea în studenție...

Copilul lor...