Nu pot spune că am o viață monotonă, pentru că nu pot spune că am o viață. În fiecare zi mă trezesc la aceeași oră și-mi beau aceeași cafea ieftină. Mă îmbrac cu aceleași haine demodate și alerg să prind autobuzul care oprește la aceeași oră pe strada Academiei. Același autobuz, în care văd mereu aceiași oameni cu fețe supte și ochi încercănați.

Mă duc la slujbă. Aceeași slujbă la care voi merge până mă vor scoate în șomaj. Lucrez toată ziua alături de colegul pe care-l ador și care nu-mi observă niciodată prezența. De la geamul biroului văd același morman de gunoi, lângă care-și face veacul un bătrân care cerșește de cand se știe. Și nimeni nu-i dă niciodată nimic.

După ce-mi termin norma de lucru, iau același autobuz spre casă. Văd figuri posomorâte, altele decât cele de dimineață, ceva mai extenuate. Nimeni nu se bucură, indiferent unde ar merge. În stație, lângă blocul de pe strada Academiei, mă înconjoară aceeași haită de câini hămesiți. Mă feresc de ei, îi țin la distanță, merg precaut, cu spatele aproape lipit de pereții cenușii ai blocurilor, nu cumva să sară la mine. Mă tem de ei, deși nu mă atacă niciodată. Nimic nu tulbură rutina vieții mele.

În hol mă așteaptă pisica, flămândă ca de obicei. O iau în brațe, o hrănesc cu mângâieri și mă uit la telenovele. Pe ecranul de sticlă, aceiași oameni inexistenți, bogați și fericiți, se prefac că-și trăiesc stupidele drame amoroase.

Unele weekenduri mi le petrec la slujbă, fac ture duble pentru câțiva bănuți în plus. Când mă întorc acasă, noaptea târziu, mă pândește curios același vecin care suferă mereu de insomnie. De fapt, nici măcar nu mă pândește pe mine, ci pe oricine umblă noaptea târziu pe strada Academiei. Nimeni nu se interesează de mine, pentru că nici eu nu mă interesez de nimeni.

Știu că mă voi trezi mereu în același pat îngust și nimic nu se va schimba. Nu-mi voi da seama când și cum se va termina povestea asta, pentru că nu-mi dau seama nici când și cum a început. Speranța a intrat și ea în rutină. Așa că nici nu mai știu ce sper sau dacă sper. Nu mai simt plictiseala, dezamăgirea sau oboseala. Eu le-am avut pe toate, dintotdeauna. Eu, aceeași.

​