Revistă print și online
prietenului meu Akim, din Tbilisi
Printre frunzele copacului se zărea cerul. Petele albastre păreau să strălucească împinse de raze jucăușe. Era o zi senină. Se gândea la rochia albă a Mirei. Apoi și-a amintit iernile vechi. Zăpezile strălucind sub cerul de cobalt. Le privea noaptea de la fereastra casei. Felinarul înalt de stradă care lumina trotuarul îngust din fața casei lor decupa un cerc galben-portocaliu. Atunci Nino intra în poveste și nu mai ieșea de acolo decât ca să intre în vis. În casa somnului. Într-o viață pe care deseori o trăia de parcă era a altuia. Dar era a lui. Întreagă și pentru totdeauna a lui.
Nino devenise un bărbat frumos și puternic. Femeile îi zâmbeau mereu când le apărea în cale. Un zâmbet impulsiv, cu sânii în floare. Trecea însă printre ele fără să le bage în seamă.
Uneori se gândea la Mira. La mirosul ei de floare de salcâm alb. Salcâmul alb îi amintea de o loțiune parfumată ieftină dar cu un miros pudrat și suav. Tatăl lui ținea o sticlă cu o astfel de loțiune pe mica etajeră de lângă oglinda ovală din hol. Lângă pămătuful și săpunul de ras.
În fiecare dimineață a copilăriei sale, Nino se grăbea să se trezească pentru a se așeza pe scăunelul lui albastru de unde îi studia bărbatului care se bărbierea la oglindă, fiecare gest, cu atenție. La sfârșit taică-său își turna din sticluța de loțiune în căușul palmei și apoi se dădea pe toată față. Mirosul era pentru început intens și învăluitor apoi se estompa și rămânea doar o urmă precum un nor translucid și pudrat. Totul era de o tristețe sublimă care îl făcea fericit pe Nino.
Singurul moment al zilei în care în casa lor mirosea a femeie. Maică-sa murise la nașterea lui. Altă femeie nu a mai intrat după ea nici în casă nici în inima bărbatului singuratic care a fost tatăl lui Nino. Când termina cu bărbieritul, tatăl lui se întorcea spre el, îi zâmbea și îi punea un strop de loțiune de salcâm alb în palme.
Când a crescut l-a învățat să se bărbierească. Mirosul atât de senzual feminin al loțiunii de salcâm alb plutea prin casă un timp. De fapt mirosul acela al dimineților i-a ținut lui Nino loc de mamă. Când a cunoscut-o pe Mira cu părul ei sălbatic și ochii aurii atât de luminoși ce l-a făcut să o urmeze ca un nebun peste tot a fost mirosul ei de salcâm alb.
Salcâmul alb e în floare în lunile mai și iunie. Lunile pe care Nino le iubește cel mai mult. Oamenii taie crenguțele cu cele mai multe flori din copac, apoi așază florile la soare în straturi subțiri și le usucă.
Salcâmul stabilizează nisipurile mișcătoare dacă e plantat în locurile în care ele se află. El vine din America. Mira a plecat în America. A fost însă un timp femeia lui. I-a dat un sens și siguranță vieții. Echilibru. Dar el nu este un nisip mișcător. Comparația nu are sens.
Doar parfumul a rămas din toată povestea aceea veche. Un parfum suav și pudrat care vine de fapt din copilăria lui de copil crescut doar de tată. Fără mamă. Într-o casă stingheră neatinsă de mâna vreunei femei.
Când Mira a plecat în America, Nino s-a mutat în casa veche părintească din Tbilisi, casă cu vedere spre Templul Metekhi și cu o curte interioară umbrită de verdeață și plină cu flori.
Nino se plimbă uneori de-a lungul canionului Legvtakheli, pe lângă izvoarele termale de sulf. Privește râul care vine dinspre Grădina Botanică și se răsfrânge în cascada din mijlocul orașului. Îi place mai mult vara când aburii de oboseală ai muncii de peste zi se pierd în răcoarea de lângă apa ce cade jucăușă irizându-i sufletul cu mii de nuanțe și parfumuri. Dar mai ales cu parfumul de salcâm alb.
Lui Nino îi plăce și îngerul din Turnul cu Ceas care iese din oră în oră să lovească în clopot cu un ciocan, anunțând astfel timpul. Să îi aducă aminte că trăiește. Singur. Fără Mira. Doar cu amintirea unui miros de salcâm alb care nici măcar nu era al fetei ci venea din copilăria lui din ce în ce mai îndepărtată.
Merge uneori la Târgul de vechituri de lângă Podul Saarbruken. Îi place să privească lucrurile mici, aparent fără vreo însemnătate și rost, întinse pe jos, la vânzare. Gramofoanele cu pâlniile lor aurii înnegrite de vreme, samovarele argintii, bibelouri vechi și ciudate al căror kitsch e îndepărtat de anii ce au trecut peste ele, amfore pântecoase, nasturi din metal. Toate par că îl așteaptă doar pe el, să le mângâie cu privirea.
Nu cumpăra niciodată nimic. Doar privește apoi se întoarce înapoi acasă. Nu înainte de a mai trece o dată prin dreptul cascadei.
Mereu s-a întrebat de unde are înclinația aceea deosebită spre parfumuri. Și-a țesut în imaginație o poveste populată cu strămoși arabi. Îi e bine să trăiască în povestea lui parfumată miros de salcâm alb și strămoși arabi.
Acolo, pe malul râului Mtkavi, în Tbilisul său natal, Nino își trăiește viața lent, fără învolburare și evenimente notabile care să îl facă să își piardă echilibrul.
Nici măcar plecarea Mirei lui în America nu l-a făcut să tresară mai mult decât era cazul. I se pare nedemn pentru un bărbat. Nino e fiul casei sale. O casă a somnului. A lentorii. Dar mai presus de toate a parfumului de salcâm alb.
Uneori seara, Nino trece peste Podul Păcii iar beculețele albe și roșii și toată încrengătura aceea din oțel și sticlă sub forma unui uriaș animal marin îl fac să se simtă mai puțin singur.
Acasă, privind din balconul de lemn frumos sculptat, spre oraș, Nino tace și așteaptă nici el nu știe ce. Zilele trec una după alta ducându-i viața mai departe. Orele măsurate de micul înger din centrul orașului, din Turnul cu ceas, nu îi aduc pe nimeni.
Cerul de cobalt al nopților lui Nino nu e luminat de ochii vreunei femei prezentă lângă el ci doar de parfumul de salcâm alb.
Pe masa bărbatului, în bucătăria albastră a casei, se găsesc mai mereu plăcinte khachapuri cu brânză și găluști kinkali cu carne picantă și tot felul de condimente. Le cumpără de la locanta de pe strada lui. Locantă cu mâncărurile căreia a crescut. Tatăl lui nu era vreun bucătar și, în lipsa mamei, cumpăra mâncăruri gata preparate de la locantă.
Oamenii de acolo îi vând mai ieftin decât altora și bucătarii îi gătesc special pentru că e clientul dintotdeauna al casei și prietenul lor. Nino se dă în vânt mai ales după ardeii umpluți cu pastă de nuci și după lobio, supa groasă de fasole cu ierburi și ceapă. Kebabul cu sos de prune nu îi nici el indiferent. La sărbători, bătrânul Amos bucătarul îi face tolma/sarmale în foi de viță și i le trimite acasă.
Vara, Nino își cumpără apă Lagidze, o băutură răcoritoare din sifon amestecat cu tot felul de siropuri – de gutui, mere, pere, cireșe sau tot felul de citrice – de la un chioșc unde vânzătoarea Vera îi întâmpină pe toți cu o privire de o tristețe cât toată lumea cea uriașă din afara Georgiei. Lume pe care nici Nino nici ea nu au văzut-o vreodată.
Ce îl face să se întoarcă mereu la chioșcul vechi din tablă vopsită în alb, cu smalțul sărit, sunt ochii triști ai Verei și aerul ei resemnat care îi spune parcă de fiecare dată că au trăit inutil până acum și tot astfel vor continua să trăiască și de acum încolo. Nino își ia băutura răcoritoare din conurile mari de sticlă și pleacă apoi cu umerii aduși înainte spre casă
Bea apă Lagidze în micul său balcon din lemn și tace.
Dimineața se bărbierește cu mișcări lente privindu-se în oglindă. Apoi ia de pe etajera veche sticla cu loțiune de salcâm alb, toarnă în palme și se dă pe față cu ea. Mirosul îl amețește. Și viața i se pare nespus de frumoasă.
E convins că la sfârșit, dacă îl va întreba cineva care a fost iubirea vieții lui, el va răspunde: parfumul de salcâm alb.
Dana Banu