Închin această proză lui Mihail Vakulovski, ale cărui trei rânduri au stat la baza acestui text.

I.

Ușor treceau zilele iuți de vară, Gheorghe, dar și alții de pe lângă el, oscilau în preajma unei singure întrebări. Doar maniera și formula erau puse altfel – sensul se păstra.

Lingura cu hrișcă se ridica mai greu și statul pe scaun devenea tot mai incomod. Omoplații intrau în speteaza de lemn, ca atunci când avea să-i vină vreo idee pentru un nou text, durerea surdă pe care avea să o simtă ajuta, oprea desfășurarea gândului spre posibila lui formă. Tot ce făcea era să le blocheze. Însă ochii săi erau una cu un mare far; deveneau lumini tari ce pârjoleau iarba uscată și, simultan, sădeau sămânța pentru catedrale romanești, cu planuri arhitecturale insolite. O ținea una și una că aleargă și se pierdea pe dealuri pentru ore bune. Tatăl său, bolnav de picioare, rămânea să plimbe aceeași întrebare pe care o lăsase Gheorghe acasă.

Dușul rece îi ardea spatele, dar ziua părea cu mult mai călduroasă, mai potrivită pentru căutare. Mânca pe apucate de acum trei săptămâni.

Gheorghe stătea pe băncile parcului și privea felinarele. Se gândea că n-a prins niciodată aceste alei și acești stâlpi de lumină pe timp de noapte. Brațele felinarului aruncau umbre ce se încovoiau ca tentaculele zeului marin din povești de trezit copiii de Lovecraft. Cutiile de sticlă din vârful stâlpului tăceau despre jarul îndelungat și greu dinăuntru. Gheorghe inspira aer compus din praf ce se ridica din iarba uscată și miros de pământ umed de la haine și mâini. Albinele zburau greoaie de la curat arșiță, aripile lor produceau undeva un vuiet printre stânci, își spuse. Picioarele insectelor mișcau petalele florii, iar Gheorghe pâlpâia cu fiecare schimbare de petală a acestora. Admira. Și încerca să inspire hărnicia înnăscută a insectelor.

Cum să-i spun lu’ tata că vreau să scriu un MARE ROMAN? Gheorghe putea să-i topească – pe toți veleitarii cu talent cât Toulouse-Lautrec – cu tinerețea, cu vâna, cu absența pleoapelor pe care i le-am smuls ca să tot vadă. Gheorghe putea să arate, să recompună, ca un prestidigitator excelent, fiecare volum avea să devină întemeietorul unei noi specii, dar rublele nu le pot scrie pe foi, gândea el. Totuși, bine că sunt înfometat, nu? Foamea e o prezență nobilă la drum. Așa rămân stabil același câine – câine nesătul să fiu decât mâncat și îndobitocit de lanț, mulțumesc, Doamne! strigase în gând ceea ce-i venea din adânc.

II.

Gheorghe rodea pantalonii pe scaunul din foișor, lemnul verde lucea în bătaia razelor asemenea corpului unei muște de briliant. În mâini ținea volumașul Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, își ștergea fruntea cu degetul și sărea peste pasajele în limba franceză, căci n-o știa. Ce viață a avut: trăsuri, Paris și scris. Cai, Doamne, dați-mi un căluț și-l fac cal roib, visa Gheorghe și știa că visul nu-i aparținea și era de nerealizat. La ce bun un cal când n-ai unde să-l ții și ruble pentru hrană. De luni voi sta și mai prost. Și totuși, CALUL, câtă exclusivitate, n-are Preda o proză cu așa titlu? În gura calului nu te uita, semn de proastă creștere, oare de unde vine asta? Se gândea și construia imaginea unui armăsar ce încerca să treacă o mlaștină, cu mușchii încordați, tari și bine separați similar crăpăturilor de pe asfalt.

— Gheorghe, tu ești? Strigase mai mult decât întrebase. Tânărul avea mustățile rase, ca la ceceni, barba tăiată peste grumaz, de parcă nu știe toată lumea că ar trebui să pui două degete sub gât și până acolo să tai. Și Gheorghe purta barbă: deasă, nearanjată, neglijată din neaprecieri de timp și scârbă pentru fața sa prea uscată ce-i dădea expresia de nemâncat, sărac și neîngrijit. Deși doamnele de la policlinică i se adresează cu tinere domn, fapt încă îmbucurător.

— Da, nevrând răspunse. Plecând privirea spre albinele ce zburaseră.

— Noroc. Ai mai crescut. Era să nu te recunosc, hî, — o să fii bogat. Ce mai faci? Întrebarea o spuse cu vocea foarte joasă, de parcă împărțeau ambii același necaz.

— Da ce să fac, bleati? înjurătura ieșise odată cu aerul din plămâni, mâine mă duc la... lucru.

— Tuu, uăi Gheorghe, ți-ai găsit de lucru? spuse ironic, și de când lucrezi?

— Amuș am vreo două luni, P-a-v-Ă-l-e. Pavel purta un tricou polo cu gulerul ridicat aproape de capătul urechii, mâini uscate și osoase, negre, cu tatuaje sure și spălăcite, bătute prin garajele lui Ghena, la beție. De aici se trage numele Mirela pe una dintre mâinile sale, cu semne de la arsuri. Știe toată lumea cum se curăță ăștia de tatuaje.

— Mă așteptam să stai pe spinarea lu’ tat-o încă multă vreme. Nu mă gândeam că o să te rupi așa repede...

— N-ai o țÎgară? Ș’ ce te miri așa. Îmi trebu’ bani.

— Lu cui nu-i trebuie bani acum.

— Te-ai găsit și tu... (mârâi Gheorghe)

— Ce-ai zis? scoase pachetul. Nu-l servi, (tăcu puțin) da’ ceee, lucrezi?

— Cred că tu știi. Ridicase privirea să-l vadă clar cât era de hâd.

— Știu... Da eu n-aș sta să-mi rup spinarea. Cu atât mai mult să mă ocup cu așa ceva. Tu, parcă erai scriitor. Te-ai publicat prin jurnale. Chiar așa să ajungi. Să.

— Ap’ dacă știi ce-mi stai și-mi freci creierii!

— Nu, Gheorghe, nu te supăra. Da’ tu ai învățat mai bine decât mine la școală. Iar eu cu Marcela...

— Tocmai de asta și ar trebui să taci. Că ai învățat rău la școală.

— Gheorghe, ridicându-se în picioare, nu uita că eu sunt mai mare și tu n-ar trebui să.

— Da ce ar trebui, broscoiule, să-ți dau ȚIE raportul? Ia zi, dacă te crezi așa ,,pizdos’’: s-o luăm domol — ai fi-me-ie?

— Da.

— Casă ai?

— Da! De ce? Pe altă mână avea tatuat home, slujise în legiunea franceză și i se făcuse dor de casă, dar l-au dat afară deoarece tuflea cuvintele și nu știa când să tacă, spunea el. Acasă, când lumea observase ce și-a scris pe cot, n-au mai dat mâna cu el. Au crezut că avea preocupări neortodoxe.

— Să presupun că putem vorbi și despre o familie civilizată, nu?

— DA, răspunse cu multă stimă de sine, ca și cum i se agățau medaliile peste gâtul plecat, deși nu era sigur ce înseamnă.

— Dar, Marcela altceva în afară de ochelari și bluze cu mâneci lungi nu poartă? Cățea răpănoasă ce ești.

— Gheorghe, închide-ți botul. Nu te băga tu în treaba altora.

— Marș, suco, că dacă te frec o dată în pământ. Nu mor caii când vor câini. Știi cine-a zis?

— Nu știu, Gheorghe. Dar vezi să n-ai nevoie ție cineva să-ți sape.

Gheorghe nici nu reuși să se ridice, dar deja avea spatele plin de praf. Pavel îi aranjase barba cu două coate în gură. Ca să nu-i pară viața miere lui Pavel, Gheorghe îl mușcase de vârful nasului aproape să i-l rupă, deși nu voia. Sângele țâșnise umplându-i haina: Dumnezeii mă-tii, Gheorghe, mâine în ce mă duc la lucru? Făcea cercuri ținându-se de nas și stropea iarba. Gheorghe stătea într-un cot, circumstanța îi aminti de legenda mărțișorului, surâse și zise:

— Nu există Dumnezeu, Pavăle. Nici rai. În pământ, în pământ ne ducem și atât.

Nu-i păruse rău că-și urâțise colegul. Reluă lectura și sângele curse cu picături grase din nări, peste cartea lui Manolescu. Picuri de sânge negru, cu țărână. Coperta lividă a editurii Minerva îi aminti de ciotul de salcâm unde tatăl său tăia găinile.

III.

Cu fiecare lovitură de hârleț. Cum instrumentul intra în pământ și-i trimitea vibrații prin lemnul dintre palme. Își închipuia cum din coadă răbufnea o săgeată de lumină, ca un felinar ce se aprindea la fiecare clic de întrerupător. Îi curgeau picături de sudoare, umezeau pământul deja umed, rece. Sprâncenele i se îngreunau. Hârlețul lovea. Timpul se pornea și se repornea cu fiecare zbatere a cozii. Razele ce străpungeau momentul, separau noaptea ca Moise apele, ca sinodul creștinismul, ca. — uăi și dracu, unde mai sapi? cât de adâncă o faci? și așa se va duce departe, pentru ce-l mai îndepărtezi și tu? Cum să-l coborâm?

Doar sus simțea cum lumea se accelerează, cum oamenii de lângă el produc un zumzet. Cum doar după ce termină de săpat groapa. Iar mortul este gata de pus. Zarva răzbate iar.

— Mai ieși la aer — rupi pământul.

IV.

Spre seară a cumpărat un harbuz. Cum băgă cuțitul, cum crăpă. Se dovedi a fi copt și bun.