Plecasem de câteva zile din oraș în noaptea în care ea s-a născut.

Era o vară teribilă, cu miros de asfalt încins și oameni mergând aplecați sub soarele apăsător. În Piața Unirii, sub privirea Voievodului, nici porumbeii nu își găseau ritmul lor obișnuit. Serile aduceau parcă o liniște nefirească și umbrele trecătorilor se înmulțeau pe bulevardul ce îi primea pe toți sub palida lumină ce cobora alene pe stâlpii din beton. Îmi aduc aminte că în noaptea aceea nu aș fi vrut să mă întorc la hotel și totuși, răpus de oboseala călătoriei, am pipăit în buzunar cheia camerei și am hotărât să mă las învins de somnul ce îl simțeam aproape.

Nicicând visul nu îmi fusese mai aievea și mai cutremurător ca în noaptea aceea! T. îmi vorbea de dincolo de reflexia geamului și oricât încercam să întind mâinile spre ea, nu reușeam decât să măresc și mai mult distanța dintre noi. Și doar vocea ei se auzea, lovindu-se de pereții camerei de hotel: "Sânziana! Niciodată Sânzi! Sânziana, Auzi?!" Nu știu cât a durat visul. Am deschis ochii, m-am ridicat din pat și m-am îndreptat spre fereastră: în penumbra nopții, Voievodul își supraveghea neclintit piața în liniștea nefirească a orașului.

Am așteptat cu greu până spre dimineață să pot suna și să o întreb: "Ce faci, T.? Cum ești? Știi, te-am visat azi-noapte... Da... Știu că mai ai... Dar eu te-am visat!".

Nu mi-a răspuns. Priveam neliniștit ceasul electronic de deasupra barului unde încercam să alung oboseala și teama cu o cafea cu gust îndoielnic. 8.03. 24.06.2018. 8.04. 24.06.2018... Era duminică. Acea zi în care simți că totul și toate au o lentoare de neacceptat.

Când am primit mesajul eram la a doua ceașcă cu același lichid maroniu cu gust de cafea. T. a născut azi-noapte. O fată. Amândouă sunt bine. Cu toții știam că abia peste o lună ar fi trebuit să se întâmple. Cu toții știam că o va chema Olga... Oare... visul meu...? Nu am înțeles atunci. Sau poate nu am știut să înțeleg. Abia după ce am vorbit cu T. și mi-a zis ce s-a întâmplat și cum s-a întâmplat în acea noaptea am avut sentimentul că am fost parte dintr-o poveste de dincolo de mine și de dincolo de puterea mea de acceptare. Citisem întotdeauna proza lui Eliade sub lupa permisivă a ficțiunii și nu am vrut să văd în ea mai mult decât structuri simbolice sau niveluri narative, așa cum erau construite toate comentariile școlii prin care trecusem. În noaptea aceea însă, în noaptea de sâmbătă spre duminică, într-un hotel din Iași, literatura nu a mai fost doar literatură, iar viața mea s-a deschis unei lumi pe care până atunci nu ar fi avut curajul să o accepte.

Pe fată a botezat-o Sânziana. Și niciodată nimeni nu i-a spus altfel.