Moartea lui m-a lovit grav și n-am putut să mă despart de el niciodată. Deși îl văzusem mort, apoi îngropat, chiar sub ochii mei, în realitate rămăsese cu mine. Creșteam măsurându-mă cu el, peste atâția ani, ziceam, o să am vârsta lui Tavică. Mai am atâția ani până o să fiu ca Tavică. Nu m-am gândit niciodată cum ar fi crescut el. Pentru mine a rămas la vârsta superbă, eliberat de bac, gata de medicină. Vorbeam cu el, continuam să-i cer sfatul. Prin facultate, era la modă să faci spiritism, iar eu îl invocam pe Tavică. Aș putea să spun că făceam un performing, o intrare în labirintul narațiunii. Tavică era personajul, era vocea secundă. Devenise așa de popular că veneau și de pe la alte cămine să-i pună întrebări. Aveam o cameră pe colț, care era colțul întregii clădiri, iar din colțul ăla apărea întodeauna Tavică. Povestisem despre el atât de mult, încât circulau detalii din viața lui. Prin camera mea de cămin se perinda multă lume, iar după băute, discuții despre cărțile aflate în modă, inevitabil ajungeam la Tavică, la invocarea morților. Era suficient să ating bănuțul, unul dintre mulții bănuți de pe vremuri, păstrați în magazie, cu toate lucrurile de aruncat, și-acel bănuț, cu regele Mihai pe o parte, începea să se miște pe hârtie, alegând literele.

Aveam pe perete o fotografie a lui Tavică, trecută prin multe mâini, căci cine îl invoca, simțea nevoia să-l privească, să se impregneze de fața lui. Într-o zi a dispărut, lăsând în urmă scotch-ul, și legăturile mele nevăzute cu ea, căci era printre ultimele lui fotografii, iar undeva, deasupra sprâncenelor plutea deja suflul morții. Făcusem din el personaj, poate primul meu personaj, de a cărui existență nu se îndoia nimeni, dar era și un vis de libertate, un simbol al lumii care pierise, înghițită de comunism.

Pe Tavică l-am dus peste tot. Îmi aduc aminte o zi de toamnă din timpul liceului. Aveam 17 ani și hotărâsem să mă desprind de Comoșteni și de familie. Pentru început, îmi luasem toate pozele de acasă. Aveam un album cu însemnări cu explicații, un fel de hartă a fotografiilor importante, de la dascălul-câine și chiar de mai departe, de la tatăl Mițulicăi, băcanul, la bunicii ei podgorenii, plus machedonii lui Gică, risipiți prin Balcani, până la zi, cu mine în fața liceului, într-o grădină publică, la bibliotecă, la Palat, urcând într-un tren.

Locuiam cu chirie într-un cartier mărginaș, într-o casă sinistră, cea mai proastă locuință din viața mea. Dar era ieftină, iar eu mă aflam în febra economiilor. Voiam să strâng un capital, pentru ca în ultimul an de liceu, să-mi găsesc o locuință mai bună să-mi pot pregăti optim intrarea la facultate, care mă teroriza zilnic. Femeia care-mi închiriase era o bețivă, lucru pe care l-am aflat treptat, pe măsură ce relațiile noastre evoluau. O întâlnisem la Universitate, în față, unde lumea lipea anunțuri pentru studenții amatori de închiriat. Ea ieșea din clădire, dichisită și zâmbitoare. Nu părea profesoară, nici secretară, dar putea să lucreze printr-un birou. M-a văzut citind stâlpii și mi-a oferit o cameră, la un preț foarte mic. Pe-atunci nu știam că ce e ieftin de regulă e o țeapă. Am mers să văd locuința, apoi m-am jenat s-o refuz. Era o cameră mică, umedă, genul în care îți pui plămânii la încercări. Cu timpul am aflat că era femeie de serviciu - una dintre sintagmele cretine, dar rezistente, din nomenclatorul serviciilor socialiste. De cum ajungea acasă, începea să bea și să se certe cu un personaj imaginar, poate un Tavică al ei. Își arunca lucrurile și urla ca un câine lovit. O studiam, recunosc, scrisesem și-o povestire în care se spânzura. Am stat la ea două luni și ne-am despărțit pe o ploaie care îți băga moartea în oase. Veneam de la liceu, sub o umbrelă largă, adusă cu mine de la Comoșteni, din magazie. Toată dimineața plouase.

De la mare distanță mi-am recunoscut lucrurile, niște bluze, o pătură și nelipsitul pled alb, cărat peste tot. Nu departe, teancuri de cărți umflate de apă. Apoi în mijlocul puhoiului care cobora strada am văzut și albumul, deschis, înțepenit într-un dâmb de nămol, și vreo două poze plutind sau dispărând în apa murdară. Am strâns ce-am putut. Câteva erau bune, cele mai multe se șterseseră, arătau ca niște mușamale acoperite de mâzgă. Într-una Tavică era fără cap, rămăseseră părți din pantofii lustruiți, un colț de scară. Eu nu mai eram nicăieri, fața mea dispăruse, luată de ploile toamnei, îmi pierdusem identitatea, istoria. A fost prima dramă mare din viața mea, pe lângă care moartea lui Tavică, estompată între timp, nu mai însemna mare lucru.

Mi-am adunat câteva lucruri, apoi femeia bețivă, pe care eu o observasem cu aroganță de scriitor, a ieșit în ușă cu un cuțit. Mi-am dat seama că c-ar fi fost o prostie să mai insist: economiile mele se duseseră, femeia era chiar indignată că aveam atâția bani ascunși într-o carte. După ce-am început facultatea, am revăzut-o de multe ori. Spăla holurile, prefăcându-se că nu mă cunoaște, iar eu vedeam deasupra capului ei un carusel cu toate pozele familiei mele.

În ziua ploioasă, am adunat ce mai rămăsese, în două pungi, și-am plecat prin oraș, să-mi găsesc alt loc. Nu știam unde, nu aveam niciun plan. La un moment dat mi-am pierdut și umbrela, pe care aveam s-o visez, parte și ea din vinovățiile mele. Ploaia obosise, mai picurau stropi, câte o picătură prelinsă pe-o frunză. Mă pierdusem într-o pădure de blocuri, cutii cenușii, aliniate, cu ferestre închise.

M-am așezat jos, cu spatele lipit de un bloc. Habar nu aveam unde sunt și nici cum să ies din pădurile cenușii. Totuși nu eram alarmată și, cum picoteam acolo, cineva m-a atins pe un umăr. În primul moment am fost sigură că este Tavică. Nu m-am întors, n-am scuturat umărul. Cerul se lumina, mâna de pe umărul meu devenea insistentă. Era o femeie, aplecată de la fereastra acelui bloc, voia să știe ce fac, de ce stau acolo, pe jos. La început n-am văzut-o ca lumea, apoi m-am întors și-am încremenit: ochii acelei femei erau ochii lui Tavică, incapabili de ascunzișuri, incapabili de ură. Și-avea și tenul închis la culoare, ceea ce-i dădea un aer sudist, rareori întâlnit acolo, în orașul pieilor albe.

(fragment din roman în lucru)