Revistă print și online

Drumeț în calea lupilor

Se întâmpla în urmă cu niște ani, la un târg de carte. Peste o oră, urma să primesc un exemplar al noului meu roman, din mâna noului meu editor – o colaborare începută sub cele mai bune auspicii. Eram, deocamdată, la masă, în fața Circului foamei expoziționale Romexpo, cu marele meu prieten și mare editor Valentin Ajder, de la care auzisem, cândva, o spusă-confesiune extrem de pilduitoare: am încercat să rămân un om în mjlocul lupilor, cu referire explicită la editori. Fără doar și poate, Valentin Ajder este unul din puținii editori din România care a rămas om în mijlocul haitei de editori-lupi. Lupii la modul strict metaforic, fiindcă, altminteri, lupul este un animal superb, aflat pe cale de dispariție în Europa, tocmai datorită omului.

În așteptarea momentului fast al carierei mele, ciocneam un pahar de bere cu Valentin Ajder, față de care nu m-am putut abține să nu mă laud cu noul meu roman, pe care nu-l văzusem încă. M-a întrebat cine mi-l scoate, ce editor, și i-am spus: Andrei Ruse, pe un ton marcat de oarecare evlavie, dat fiind că era vorba despre noul meu editor. Valentin Ajder a râs mânzește, ca un mânz scăpat viu din ambuscada unei haite de lupi. Aha, Andrei Ruse, a zis. Ăla care s-a îndrăgostit de un telefon. A urmat o poveste incredibilă, cu un smartfone furat de la o poetă, de către noul meu editor, la un festival literar recent…. Incredibilă, pentru că mizasem pe un episod de genul acesta într-unul din romanele mele, Mirii nemuririi: personajul principal și soția lui fură un telefon mobil de pe o terasă și conversează, mai apoi, la acel mobil, cu păgubașul, care îi amenință cu moartea. Respectivii, însă, nu se tem, deoarece sunt miri ai nemuririi. E bine de menționat că povestea se întâmpla spre sfârșitul anilor ‘90, când telefoanele mobile erau un lux. Nu mai insist, altminteri, asupra acestui episod romanesc, față de care viața are un ascendent considerabil. 

Inițial, am avut mari îndoieli asupra relatării lui Valentin Ajder, direcționată asupra colegului său de breaslă. Dumnezeu a vrut, însă, ca a doua zi, la aceeași oră, exact în același loc, să beau o bere cu Alexandru Vakulovski și soția sa, Moni Stănilă, cea căreia noul meu editor îi furase smartphone-ul. Păgubașa mi-a povestit extrem de afectată, cu lacrimi în ochi, epopeea furtului, incredibilă, în desfășurarea ei, foarte diferită de ceea ce reușise să încropească nevolnica mea imaginație de romancier. Se petrecuse, așadar, la un festival literar, în cadrul căruia cel mai interesant eveniment a fost faptul că poeta Moni Stănilă s-a pomenit, brusc, fără smartphone-ul ei, cumpărat în urmă cu o lună. A avut o criză de plâns, la care prozatorul Lucian Dan Teodorovici a reacționat prompt: Păi, să cheme poliția, care să cerceteze și să-l dea în fapt pe hoț, să-i aplice o amendă sau să-i deschidă chiar un proces penal, pentru furt calificat. Nu era, însă, vorba de un hoț cât de cât profesionist, cu sânge în instalație,  care și-ar fi văzut de treabă, păstrându-și prada, sfidând, eventual, păgubașul, precum personajele romanului meu. Era vorba de un mic găinar, care se îndrăgostise, într-adevăr, de un smartphone, cum foarte inspirat sesizase Valentin Ajder, ca de o vedetă de cinema inaccesibilă, în proximitatea căreia n-avea decât să se masturbeze. Auzind de poliție, noul meu editor i-a înapoiat smartphone-ul păgubașei, care a constatat, cu stupoare și disperare, că-i lipsește cartela de memorie. Odată autoîmproprietărit cu smartphone-ul, noul meu editor a ținut să-l eviscereze de cartelă, pe care a aruncat-o în closet, pentru a face loc, desigur, propriei cartele.

Am mers o vreme alături de noul meu editor, până în momentul când am avut pretenția, aberantă, la o adică, în spațiul editorial autohton, de a-mi reedita niște romane pe care i le-am trimis, chiar, și erau în număr de patru. Il puneam , la o adică, într-o situație "imposibilă", cum procedasem, de altfel, și cu alți editori. Imposibilă, dar fiind că piața de carte din România este cea care este. Este așa cum au făcut-o haita lupilor-editori.

În sfârșit, mi-am reeditat un roman la o altă editură, un gest care i–a declanșat o criză de isterie acelui nou editor, fost, de-acum. El mă considera, vezi, proprietatea lui exclusivă, ceea ce, la o adică, nu m-ar fi deranjat, dacă… Într-un târziu, omul a revenit la gânduri mai bune, care au generat o despărțire amiabilă: editorul Andrei Ruse, căruia s-a întâmplat să-i aflu adevărata față încă din ziua când am primit din mâna lui noul meu roman, mi-a promis că mă va ține la curent cu vânzările celor două cărți publicate la editura lui și îmi va livra, periodic, drepturile de autor ce mi se cuvin.

Au trecut de atunci doi ani și n-am primit nicio veste despre situația vânzărilor romanelor mele și a drepturilor de autor de la editorul Andrei Ruse. Omu-i ca și mort, pentru mine. Dumnezeu să-l aibă în pază!

Radu ALDULESCU

Prozator, scenarist de film și teatru, Aldulescu este autorul romanelor Sonată pentru acordeon (1993), Amantul Colivăresei (1995) – Îngerul încălecat (1996), Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (1997), Proorocii Ierusalimului (2004), Mirii nemuririi (2006), Cronicile genocidului (2012), Istoria Regelui Gogoșar ( 2015 ) ș a. A primit numeroase premii, printre care Premiul I. Creangă al Academiei (2017) și Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția, 1999, pentru scenariul filmului Terminus Paradis. Dintre scenarile de film, amintim: Terminus Paradis (r. Lucian Pintilie), ecranizare a romanului Amantul Colivăresei, Proorocii Ierusalimului (r. Lucian Pintilie), Heidi (r. Cătălin Mitulescu).

în același număr