O oază blândă/ un timp al schimbării 

o luăm de la capăt cu apartenența/ e liniștea dinaintea cuvântului acasă

*co-dependent de amprente străine*

un albastrul neclintit al mării liniștite,

dar niciodată apele calme nu sunt liniștite în adâncuri.

Uneri suntem insule acolo unde

pentru scurt timp

eșuează fericirea 

elogiul naufragiului

calmul nu e cel dinaintea furtunii

e cel care te absoarbe în talaz din gânduri 

Un corp comun cu ultima parte de lume în care poți să te plimbi nestingherit

trucaje/memoria joacă feste                          adormi

O pătură de microfirbre ține loc 

de ascunziș animalului de pradă

scăpat cu totul de sub control                                                               eutanasierea nu e singura soluție 

la îndemână                      endorfina și morfină două surori vitrege care dau mereu vina pe tine

când orice se strică e după chipul și asemănarea ta 

tegumentele te apără mai întâi de tine

tăieturile luminii fac umbre în jocul cutelor

când strângi pătura în pumni și încerci cu tot dinadinsul o ultimă încercare de adaptare la noapte cu atât mai mult cât orice apropiere te duce cu gândul la mari depărtări

 

viața devine în fiecare an mai lungă, s-ar spune

moartea poate fi opțională

de parcă după fiecare suferință ar veni mama și m-ar întreba dacă aș vrea să trăiesc 

pentru totdeauna, dar n-o face

dacă aș avea mai mult timp ne-am putea duce cumva  înapoi spre altceva ce ne plăcea la un moment dat 

în ultima vreme viață pare de lungă durată 

amintiri rigide care înving 

similare cu sala de așteptare 

în care să stăm până când numele nostru este chemat

țineți întrebările până la sfârșit, mai întâi ascultă

mai avem timp

instinctiv multitudinea detaliilor de finețe 

pălește precum un derdeluș

la topirea zăpezii

conturul depășește chenarul

în fond contrastul nu e altceva decât

schimbarea cromaticii domestice

în subsidiar

 

în timp            

                   (se) va vorbi automat 

                   la orice stimul 

neobișnuit și rece șoptind  

povestea cu acei copii care se maturizează mai repede acum 

e o traducere deformată a îmbătrânirii accelerate

fără acumulare de amintiri

în propria versiune 

răgaz  și / sau zgomotul de detonare al unei arme 

 / (foarte aproape) de apariția glonțului 

ar trebui să existe câteva cuvinte atipice, (re)-inventate

un limbaj mecanic să definească

starea de repaus, 

întâmplarea

reflexul 

vibrațiile 

înalte

momentul

cheie

În timp            (se) va vorbi automat 

                        la orice stimul

neobișnuit și rece 

șoptind

vrute și

nevrute

în singurătate.  

 

Începi să exersezi cum să cazi să te rănești cât mai puțin

înveți că rana trebuie să respire după cauterizare

cel puțin o vreme 

pulsul roșiatic al amprentelor

pare să te sperie

micile regnuri ne-o iau cu mult înainte

un geam murdar ascunde mai bine 

& 

Gestul care luat treptat nu mai înseamnă nimic Spațiul așteptărilor 

craniul surd ca o carcasă pe alocuri crăpată pe alocuri părăginită linia palmelor 

împreunate viitorul ascuns ca un țesut necrozat/

  supurezi în crustele traumei /

încă poți desluși diferențele de nuanță 

între simple 

întâmplări și conclzii 

să ne integrăm, căutând mirosuri, gusturi din ce în ce mai familiare

aproape

fisura s-a deschis precum o nucă seacă

în mod uniform
disonant 

monocrom

simți compresia intracraniană 

am clipit

pentru o clipă

începeai să nu mai fi încetul cu încetul

apăreai în alb

albul reduce la tăcere 

toate culorile

 

de la anumită distanță pământul nu are

nimic de spus

klokskap, kunnskap og tenkeevne

o atingere  aleatorie te trimite 

spre munți 

mușc buzele la o adiere ușoară să mă vezi aici, așteptând 

vezi umbra apropiindu-se acel zâmbet strâns spun salut

atunci când îmi auzi pașii cu voce tare în spatele tău

și nimic altceva. 

în aceeași noapte planete în retrograd 

spectacolul de mătase verde mov rogvaiv în același timp uimitor 

& singularitate și expansiune a lumii simțind ninsoarea 

respirând pentru doi

în părti egale 

port un fel de  armură                într-o parcare, păsările în rânduri perfecte 

pe fire de înaltă tensiune, litere în aer un peisaj colorat                  ceva sănătos. 

părul se revarsă pe spate                      ecluzele întunecate îi aparțin. 

pădurile sunt o capsulă de fantastic și întuneric amorf

trecând prin mătase verde-abanos

stai un timp pe lângă râu, hrănește-l cu bănuți pentru dragoste, 

trebuie să fie trecut miezul nopții

tu urmezi ploii        lumina rămâne.

în mijlocul liniștit / schimb orizonturile

linie în mișcare și drumurile fac parte dintr-un dreptunghiu alb 

al unei pagini ce nu mi se mai pare rigidă 

și începe să aibă mai mult sens 

în determinarea mișcării 

 

puțin uitată ruptura se acoperă

până la lăsarea întunericului 

oamenii scoteau 

mizeria cenușie din suflet, 

ca și cum toată lumea decisese 

în mod colectiv 

să nu mai aibă grijă de lucruri

îmi vor spune orice aveam nevoie 

să știu 

am refuzat 

să facem 

contact vizual, 

cu mâinile băgate 

în buzunare

ușile erau încuiate, 

se pare că toată lumea 

ține pentru sine

nu e lucrul meu, 

dar știam cum se cheamă

timpul acum e destul de amorțit

nu voi spune mare lucru

abilitățile sunt ușor de gestionat

ușor de înghițit 

corp de iluminat/ventilator  

m-am gândit la cameră

parcă albul fusese întunecat de ceva

m-am prefăcut că stau 

acolo 

am aprins lumina

ventilatorul se învârtea încet 

deasupra mea 

fusese albastru 

și am atins 

lucrurile 

folosite