Alexandra Olteanu

Când mă gândesc la roman, îmi vine în minte un fragment din "Doctor Faustus": "Am motive să cred că în adâncul nopții spirituale a lui Adrian mai dăinuise încă o urmă de oroare în fața acestei blajine înjosiri, o repulsie instinctivă împotriva ei, o rămășiță de mândrie, până când ceda în trista satisfacție a confortului pe care un suflet sleit trebuie să-l afle, în cele din urmă, în abdicarea minții".

Tema pe care o asociez adesea involuntar romanului este cea a artei. De aceea, personajul care îmi vine cel mai des în minte este Adrian Leverkuhn.

Liviu G. Stan

Un roman care mi s-a infiltrat în reflexe este "O singurătate prea zgomotoasă" al lui Bohumil Hrabal. Am un cult pentru cărticica asta, și-a rezervat un continent în inima mea. Mă gândesc la Hanta, personajul principal, ca la un fiu nenăscut de-al meu. Și începutul romanului este absolut superb: "De treizeci și cinci de ani lucrez între hârtii vechi și acesta este love-story-ul meu. De treizeci și cinci de ani presez hârtie veche și cărți, de treizeci și cini de ani mă murdăresc de litere, astfel încât mă asemăn dicționarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat trei tone. Sunt ca un ulcior plin cu apă vie și cu apă moartă, destul să mă apleci un pic și încep să curgă din mine idei frumoase."

Catrinel Popa

Din suita celor patru povești intersectate în Salamandre, cartea⁠-⁠terariu a lui Liviu G. Stan, Iarna, este, cred eu, piesa de rezistență, cea care se întipărește pe termen lung în memoria cititorului. Faptul se datorează, în primul rând, prezenței lui Antonie Varitz, personaj straniu, monstruos și vulnerabil (prin urmare psihanalizabil), comparabil până la un punct cu Kostas Venetis din romanul lui Octavian Soviany.

Mihai Ene

În Cartea râsului și a uitării, Milan Kundera aduce în discuție un termen tare, specific cehilor, intraductibil într⁠-⁠o manieră exactă: litost. El este definit de scriitor drept "o stare chinuitoare, născută din spectacolul propriei noastre mizerii, descoperită pe neașteptate".

Potrivit lui Kundera, descoperirea este urmată de dorința imperativă de răzbunare.

Și mai adaugă Kundera: "... istoria Cehiei este istoria litost-ei".

Semantizată negativ, căci cumulează neputință și orgoliu rănit, i se poate găsi, cred, cel puțin o dimensiune pozitivă: conștientizarea propriei mizerii, chiar accidental revelată, ar putea fi primul pas spre luciditate, iar de aici ar putea începe reconstrucția de sine.

Nu știu dacă i se poate aplica întregului spațiu est⁠-⁠european – probabil că nu –, dar am senzația că cel puțin românilor, în multe momente, li se potrivește acest concept, e o stare pe care o cunoaștem, mai ales când dintr⁠-⁠un fals discurs triumfalist abstract cădem, după contactul cu spinii realității, în exact această combinație de stupefacție și frustrare. Descoperim atunci nu doar mizeria în care ne aflăm, pe care, de fapt, o știam sau măcar anticipam, dar ne era mai ușor să ne prefacem că nu o observăm și să întoarcem capul în altă parte, ci chiar faptul că ea nu este doar una contextuală, ci și una organică, sistemică...

Iar cea mai recentă ocazie pentru activarea acestei stări este criza provocată de pandemia care afectează deja întreaga societate umană.