Ianuarie 1982, într-o zi spectaculoasă de iarna, ies pe poarta de lemn, mijindu-mi ochii de la atâta soare și zăpadă, târând după mine un sănioi pe care mi-l făcuse tata la întreprinderea unde lucra ca translator. Era verde. Sănioiul, nu tata. Aveam 5 ani.  

Pe ulița satului în care am crescut până la 7 ani-pustiu. Teribil de neobișnuit.  

Era cald, zapada până-n gât, mâncasem bine, un soi de pace nepământeana instalată în sat. O fi fost sărbătoare, ceva, asta nu-mi amintesc. Dar îmi amintesc senzația ciudată care mă copleșea încet, încet. Parcă îmi venea să mă întorc acasă și să-l dau naibii de săniuș. Așa în singurătate nu avea niciun farmec. Am si bombănit ceva în legătură cu asta. Când eram singură obișnuiam sa reproduc toate înjurăturile pe care le auzisem, neștiind neaparat ce înseamnă, numai pentru ca altfel nu aveam voie. Țin minte ca mă ascundeam în grajd lângă animale și turuiam toți dumnezeii, sfinții și moașele pe ghiață pe care le scăpau adulții. Iar în Oltenia se înjură, nu glumă. 

 De când mă știu mă condiționez. Dacă până la 18 nu sună, nu merită. Genu’ asta… Și atunci am zis la fel. Dacă nu apare niciun copil până cobor eu pârtia o data, mă duc în casă. Și a apărut. Era văru-meu. Mult mai mare, nu-mi prea plăcea da’ nu eram în poziția să fac nazuri pentru că sănioiul se cerea cărat. 

Ne-am dat câteva ture pe sania mea pe care ar mai fi încăput încă două persoane lejer. Dar parcă nu era așa amuzant… pentru că mie îmi plăcea de muream trenulețul. Și pentru că se mărea viteza și pentru că era periculos. Adrenalină, acum știu, se numește adrenalina… hrana mea cea de toate zilele. 

Pârtia avea cam un kilometru și se termina într-o șosea națională. Cel care conducea trebuia să vireze dreapta înainte de șosea și să intre într-o zonă sigură. Iar viteza era viteză. Nu mă pricep la estimări, dar știu că-mi vâjâiau urechile când reușeam să facem un trenuleț din 5-6 sănii și ni se și învinețeau gleznele de la cât de încordate țineam picioarele "legând" sania din spate.  

  Ne-am dat de câteva ori, am râs. 

 Casa lui era undeva la jumătatea pârtiei. A mea în vârful dealului de unde porneam în viteză. Mai intrasem de zeci de ori în casa lui cu maica-mare sau singură pentru că avea o soră de vârsta mea cu care mă jucam des. Mihaela.  

 Mihaela nu era acasă. Nu era nimeni din familia lui acasă. Am intrat în bucătărie unde era cald și bine, am băut apa și ne-am lipit de sobă. Să ne încălzim mâinile și corpurile înghețate. 

Vărul era în clasa a șaptea și ajunsese la organele sexuale masculine și feminine. Cu lecția, evident. Și pe cele masculine putea să le studieze în voie. 

De fapt s-a oferit să mi le și arate. N-am articulat niciun cuvânt. Niciunul, preț de minute bune. Nu mi le-a arătat. A continuat  spunând că are nota patru la anatomie și e neapărat să vadă cum arată organul genital feminin pentru că trebuie să reproducă din memorie desenul acestuia la tablă și-o să-mi dea și-o ciocolată!!! Folosea cuvintele astea, jur. Pentru că o perioadă îndelungată după această întâmplare m-am străduit să țin minte cuvintele astea și să mă lămuresc ce e cu ele. Am aflat într-un târziu că însemnau fix ce intuisem eu. 

 Ciocolata n-am vrut-o, i-am zis să i-o dea soră-sii și să-i arate ea ce vrea el să vadă. După care m-am îmbrăcat și i-am spus că eu mă duc să mă dau din nou cu sania. Și m-am dus. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Mi-a fost o lungă perioadă frică de el ca de moarte.