OPTm
nr.crt.

Frunzele noastre s-au transformat peste noapte în bucăți de hârtie. După ploaia din dimineața aceea, pe foi au apărut chipurile unor ființe pe care, până atunci, eram obișnuiți să le privim de sus. Din acea zi, oamenii s-au adunat în jurul trunchiurilor noastre, în parcuri, în grădini, pe marginea șoselelor, în cimitire, în pădurile de lângă marile orașe și au început să urle de fericire. În bătaia vântului din acea primă zi de toamnă, noile noastre frunze foșneau electrizate, amintind de râsetele unui copil, și îmbrățișau cerul. 

Oamenii zâmbeau mai mult în acele zile. Se apropiau de noi, ne îmbrățișau. Unii dintre ei veneau cu drujbe ori ferăstraie, cu saci de rafie făcuți sul. În doar câteva ore, umpleau sacii cu hârtiile dreptunghiulare, făcând o plecăciune. Nu le păsa de culoarea noului tip de frunze din coroana noastră. Albastre ori roz, mov sau galbene, pentru ei era totuna. Vedeam, însă, tot mai rar chipurile oamenilor. Ce puteam vedea erau spinările lor îndoite sub greutatea sacilor doldora de frunze. Oamenii veneau și plecau. Sacii se îngrășau cu prada râvnită de toți, ca niște omizi supraponderale odihnindu-se pe spatele unor furnici bipede. 

La o săptămână de când am dobândit noile frunze și am spus adio fotosintezei, s-a întâmplat ceva. Oamenii din întreaga țară, începând cu președintele Ghimpațiului, ne-au declarat obiective protejate. Eram copaci înscriși pe lista patrimoniului economic și puteam spune că ne mergea bine. 

În primele luni, am învățat să ne binedispunem singuri, râzând de spinările caraghioase ale oamenilor. Atât știau să facă. Aplecare, cules frunze, umplut saci cu hârtiile din crengile noastre. Spate transpirat, alt sac, milioane de bucăți de hârtie îngrămădite. Fără număr. Fără odihnă. Dimineața și seara. Foi peste foi, foșnind într-un șir obositor. Cine să-i înțeleagă pe oameni, cu ale lor coloane vertebrale veșnic îndoite sub sacii veșnic plini? 

Treptat, am reușit să trecem peste dorul de vechile noastre frunze ce știau să sintetizeze substanțele organice. Fraților mei li se părea acum că peisajul pe care îl formam era mai frumos de când aveam noul tip de foi. Erau mai rezistente. Mai colorate. După o vreme, am început să devenim conștienți de cât de mult ne lipseau, de fapt, frunzele noastre dragi, chiar și acelea cu marginile roase de omizi, cu porțiuni uscate de arșița verii. Am devenit triști, abătuți. Unii dintre noi erau chiar invidioși pe acei copaci cu coroanele mai mari, mai bogate, care atrăgeau sub ramurile lor mii de oameni. Locuitorii erau acum îndrăgostiți de noua activitate la modă: culesul frunzelor cu fețe și cifre la vedere. 

Am început să ne certăm mai des între noi, deși produceam fiecare, pe zi ce trecea, tot mai multe frunze, în tot mai multe culori. Setea oamenilor creștea la vederea hârtiilor. Asta se întâmpla în anul marilor incendii, când sute de mii de kilometri pătrați de pădure au devenit victime în fața focului. Inamicul nostru. Niciodată nu mai fuseseră incendii atât de violente în țara noastră, în munții și câmpiile ce ne hrăneau. 

Păsările nu își mai făceau cuiburi printre crengile și ramurile noastre, ale supraviețuitorilor. Ne evitau, nu se mai apropiau de noi și se așezau pe clădiri, scoțând sunete ca niște țipete de copil, sfâșiindu-ne inimile din lemn. Oamenii nu își mai construiau locuințe în apropierea noastră. Acum parcurile și grădinile publice nu mai puteau fi vizitate fără a deține un permis special. Legile și ordonanțele de urgență se modificau de la o zi la alta. Președintele Ghimpațiului semna decred după decret. Dorea să obțină toată producția de frunze din acel an pentru a putea plăti datoriile externe ale țării. Foile noastre se rostogoleau, luate de vânt. Ajungeau pe acoperișurile din aur și se așezau leneșe pe asfaltul țesut cu diamante și pietre prețioase din jurul palatului prezidențial. Legile tot mai aspre îi împiedicau pe oamenii simpli, fără permis de cules, să ridice foile dreptunghiulare de pe asfaltul încins. Noi ne întristam de la o zi la alta, refuzând să privim cerul. Nu înțelegeam de ce dispăruse toată bucuria. 

Vedeam mereu aceleași și aceleași spinări ale celor cu permis de cules. Eram izolați de noi înșine, de oameni. Noapte după noapte, trăiam cu frica asta nebună, că limbile de foc ne pândesc și că vor ajunge și la păduricea noastră din Cotroceni. Nu puteam închide ochii, stratul de foi dreptunghiulare începuse să se îngroașe peste pământul ce ne adăpostea rădăcinile. Adormeam greu, unii lângă alții, ținându-ne de ramurile încărcate de foi. Liniștea era spulberată când și când, înainte de răsărit, de pocnete scurte – prea multe pentru ca un copac atât de bătrân ca mine să le poată număra fără să uite șirul. Uneori, se auzeau din apropiere; alteori păreau atât de îndepărtate, încât le asemuiam cu trosnetul crengilor uscate ale copacilor din generația mea. 

Oamenii au uitat că aveam nevoie de ploaie. Acoperămintele create de ei, prin decret al Ministerului Economiei, ne fereau foile din hârtie de picăturile de apă și mai ales de particulele de cenușă. Vremea a început să se strice. Ploua tot mai rar, iar la rădăcinile noastre ajungea tot mai puțină apă. Mulți dintre noi mureau, uscându-se ca trupurile păsărilor ce se descompuneau în lizieră. 

Într-o dimineață, cu puțin înainte de răsărit, o lumină puternică ne-a trezit. Un bărbat a îndreptat spre noi un aparat cu o sursă de lumină. O femeie tânără ținea un microfon spre ramurile noastre. Nu mai aveam vorbe, nici bune, nici rele, pentru oamenii din țară. Se gândeau numai la ei. Ne-am întors crengile și ramurile din direcția microfonului, lăsând-o pe femeie cu mâna întinsă. O pală de vânt se juca printre foile noastre, lumina soarelui reflectându-se în elementele grafice din colțuri. Femeia a continuat să vorbească, cu spatele la noi. 

O priveam toți tăcuți pe ființa aceasta venită să ne vadă pentru ultima dată. Ne compara cu niște obiecte al căror loc era într-un muzeu. Cuvintele ei nu ne revoltau, ci doar ne întristau. Nimeni nu ne lua partea. Nimeni nu protesta în fața Guvernului pentru a ne salva din calea focului. Oamenii aveau motivele lor. Noi reprezentam trecutul, eram un rău uriaș pentru societate. Nu mai aveau nevoie de noi, nici de noul tip de frunze. Guvernatorul băncii naționale era unul. Noi eram mulți, însă nici măcar el nu îndrăznea să mai creadă în noi. La ce bun să ai copaci în care cresc frunze din hârtie dacă acestea nu mai valorează nimic?, îl cita femeia. Punea întrebări în fața aparatului pe care bărbatul îl ținea pe umăr. Vocea ei a urcat până la noi și s-a descompus în milioane de cuvinte. Și-atunci am înțeles de la ea și de la cei care conduc țara în care ne-am înfipt rădăcinile: lupta era deja pierdută pentru noi. 

În final, femeia a tras aer în piept, a făcut o pauză lungă înainte de a vorbi din nou. Vechile noastre frunze și codițele lor s-ar fi gândit acum la noi, când urma să ne pierdem viața și seva în direct. Să dispărem de pe fața pământului unei țări ce nu vrea să ne mai fie gazdă. 

Stimați telespectatori, transmitem în direct din Grădina Botanică. Suntem martorii unui moment istoric. Guvernatorul Băncii Naționale a Ghimpațiului va da foc, în următoarele ore, ultimilor copaci din țară. La ceremonie este prezent și președintele Ghimpațiului, împreună cu soția sa. Vă reamintim că fix în urmă cu un an, la 1 septembrie, frunzele tuturor copacilor s-au transformat în... 

Nu am mai ascultat restul vorbelor. La un moment dat, fără să se grăbească, femeia a arătat spre noi, apoi ne-a întors încă o dată spatele. Încă o spinare adăugată la colecția de spinări ale celor cu permis de cules. Niciun spate nu ne-a înțeles vreodată. Niciun om nu a văzut mai departe de noul tip de frunze. 

* 

Am privit mâinile guvernatorului. Ochii duri, flancați riduri, îmi aminteau de râul care curgea cândva prin Grădina Botanică. Chibritul scăpărând. Prin toate crăpăturile scoarței noastre am savurat mirosul de ars al bețigașului. Capăt de linie. Lângă ceea ce a mai rămas din noi pământul se acoperise de cenușă. Totul era gri până în depărtare. Vântul nu mai foșnea. Nu mai exista nici măcar o frunză pe care să o atingă. Undeva, în adâncul inimilor noastre, am înțeles că oamenii au învins.