OPTm
nr.crt.

Lupta pentru umanitate

Adepții genului SF de tip american, cititori ai romanelor postapocaliptice în genul Metro 2033, vor trece, probabil, ultimul roman semnat de Cosmin Leucuța, și anume Cerul ca oțelul (Humanitas, 2022), pe lista de volume to read & to compare. Toposul în care ne plasează Leucuța se situează la câțiva ani de după "incident" nespecificat clar, dar care produce dezastre naturale semnificative: "nimic nu se mai regenerează […]. Există plante care au supraviețuit, deși n-ar trebui s-o facă […]. Animalele, la fel." (p. 71). Există modificări și în ceea ce privește umanitatea, răspândind-se un fel de disperare colectivă, care duce la dezumanizare. Lipsa hranei (și imposibilitatea procurării acesteia) îndeamnă supraviețuitorii să recurgă la acte de canibalism. De asemenea, o caracteristică a celor ce au supraviețuit "incidentului" este reprezentată de conștiința morții și acceptarea ei: "Să îți dai seama că toată povestea asta nu-i decât o farsă cosmică, și totuși să încerci să o trăiești. Nu există nici un viitor pentru nimeni." (p. 233).

Romanul se deschide cu o scenă brutală, în care protagonista (personaj al cărui nume rămâne nespecificat pe tot parcursul narațiunii) este supusă unui abuz care se  sfârșește cu uciderea agresorului și fuga eroinei. Mai departe, povestea urmărește călătoria protagonistei către nord, spațiu al siguranței garantate de către soțul dispărut, un sanctuar ce nu este profanat de pericolele lumii. Aflăm despre durerea provocată de pierderea soțului și fiicei din rememorările protagonistei, apărute ocazional în călătoria acesteia. 

După o întâlnire aproape fatală cu un urs în pădurea pe care o traversează, eroina este salvată și găzduită de o comunitate de supraviețuitori canibali, însă, la scurt timp, i se aduce la cunoștință faptul că trebuie să părăsească cât mai repede zona. Următoarea locație, uzina, îi trezește eroinei o serie de amintiri din copilăria ei, rememorări izbucnite în urma contactului cu vechea casă părintească. Își găsește jurnal ascuns sub covor, oferindu-ne o lectură introspectivă a perioadei juvenile. Părăsind ruinele uzinei, lasă în urmă și amintirile unei perioade inocente, lipsită de griji și pericole.

Ajunsă în oraș, aceasta îl explorează și remarcă mediul dezolat acaparat de natură. Aici întâlnește o fetiță rămasă singură, supraviețuitoare a incidentului. După o discuție insistentă în care copila cere ajutorul protagonistei, cele două pornesc împreună la drum, dar nu înainte de a aduna toate proviziile ascunse de fată. Începe o călătorie printre ruinele a ceea ce a fost cândva un mare oraș. Căutarea proviziilor, asemeni unei vânători de comori, le poartă pe cele două personaje feminine prin diferite locuri: un bar pe care îl frecventa eroina, un hotel părăsit etc. Secvența din hotel ne apare semnificativă pentru tema romanului, anume degradare ființei umane, dar și pentru degradarea/devalorizarea banului și a culturii. Găsind o sumă impresionantă de bani și pânze de pictură, protagonista decide să le ardă pentru a se încălzi. 

Ultima locație din oraș, ce se dovedește a fi și singura care are provizii, le pune pe personaje într-o situație limită, riscând să își piardă viața. In momentul în care inspectează un lift vechi, un incident minor provoacă cedarea acestuia, situație aproape letală pentru copilă. Totuși, protagonista acționează imediat și o salvează de la pericolul iminent. 

Continuând drumul către nord, cele două personaje feminine se despart pentru o scurtă perioadă, moment în care protagonista este răpită de un grup de bărbați. Dusă la un vechi sanatoriu, descoperă acolo o comunitate dezumanizată. Băgată într-o cameră cu alte femei, care și-au pierdut membrele din cauza bărbaților, începe să creadă că acolo îi este sfârșitul. Bărbații o transportă pe eroină în camera unde se efectuau mutilările corporale, episod cu o puternică încărcătură emoțională. Cuprinsă de adrenalina generată de un astfel de context, amplificat de o voce interioară care o îndeamnă la luptă, îi ucide pe cei doi însărcinați cu mutilarea, apoi pe toată comunitatea de bărbați, în frunte cu șeful lor ("diavolul galben"), un fost criminal ținut în acel sanatoriu. Astfel, eroina, sleită de puteri, își continuă drumul către nordul cel "protector". Sfârșitul romanului o surprinde pe protagonistă ajunsă în nord, loc în care își naște copilul. 

Dezumanizarea, pierderea noțiunii de cod moral sau etic al ființei umane, devin suprateme în romanul Cerul ca oțelul. Din această perspectivă, protagonista își păstrează într-o oarecare măsură umanitatea (ucide doar în situații de autoapărare). În drumul ei spre nord, apar adesea momente limită în care este pe punctul de a renunța, fiind motivată totuși de o voce lăuntrică ce îi conferă puterea de a continua. Este drept, parcursul ei este anevoios, presărat de secvențe tulburătoare, dureroase și cinice, însă reușește să ajungă la capătul traseului. 

Urmărind călătoria protagonistei, cititorul descoperă lumea postapocaliptică, dezolantă, un univers distopic în care cititorul se adâncește din ce în ce mai mult pe măsură ce înaintează alături de eroină. Liniștea suspectă care domină întreaga atmosferă a romanului, provocând o stare anxioasă permanentă, este tulburată doar de puținele momente de interacțiune umană ori animală. Cu toate acestea, pericolul pare să se ascundă în fiecare adiere de vânt, după fiecare copac, în fiecare crăpătură. Totuși, trebuie menționat, prozatorul nu mizează doar pe descrierea unei călătorii pe meleagurile sfâșiate și alterate de ceea ce se vrea a fi un eveniment nefast, ci pe o călătorie ce explorează psihicul uman, fricile interioare și nesiguranțele vieții. 

Curajoasă este alegerea lui Cosmin Leucuța de a ne oferi o perspectivă aparținând personajului principal feminin. În plus, pe parcursul romanului întâlnim experiențe "femeiești" precum nașterea, violul ("practicat" în general de bărbați), ori aluzii la statutul alterat al femeii din epocile trecute. Construirea credibilă a unui personaj feminin care depășește astfel de situații, cu momentele de introspecție specifice, devine un procedeu dificil. Poate din acest motiv, identificăm pe alocuri câteva mici derapaje, prin care privirea ori vocea narativă pare că își pierde credibilitatea, fiind cumva ușor sau puternic alterată/ contaminată:

 "Era frumoasă. Avea buzele pline și bărbia rotundă. Ochii îi erau aproape negri sub sprâncenele dese. S-a agățat cu un ciot de marginea patului și s-a ridicat ușor. Apoi s-a apucat cu celălalt ciot și s-a săltat puțin în sus. Cu unul dintre picioare s-a împins de la podea și a reușit să se ridice pe saltea. Femeia i-a făcut loc, și tânăra s-a rostogolit pe saltea. Trupul ei a lovit-o ușor în șold. Și-a lipit corpul de al ei și a cuprins-o cu rămășițele brațelor într-o semiîmbrățișare. Corpul tinerei emana foarte multă căldură și un iz de acreală. Burta ei s-a lipit de mijlocul nou-venitei" etc. (p. 213) 

La fel, momentele de monolog interior ne oferă în mai multe rânduri senzația că există un bărbat în spatele personajului feminin. 

Chiar și așa, Cosmin Leucuța, printre cei mai activi și mai temerari scriitori contemporani, aduce un roman care evocă filmele postapocaliptice, fiind evident progresul său scriitoricesc. Cerul ca oțelul este, în ansamblul lui, un roman ce merită atenția cititorului. 

Răzvan IDRICEANU

Masterand al Facultății de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" Iași, este pasionat de literatură contemporană, poezie avangardistă, filosofie și literatură fantasy. A publicat studii în volume studențești colective despre poezia de front a poetului Geo Dumitrescu, parte a lucrării de licență, cu un subiect legat de generația Albatros. Alte studii ale sale, publicate, de asemenea, în volume academice, tratează valorificarea elementelor folclorice autohtone în proza românească din secolul al XX-lea.

Copyright © fictiunea.ro