Cui îi era dor de o nouă incursiune literară în epoca fanariotă? Doina Ruști ne propune o analiză minuțioasă a elementelor ce definesc atmosfera fanariotă bucureșteană, printr-o lupă a cărei acuratețe ne face să ne gândim iremediabil la magia neagră a vrăjitoarei Tranca.

Spaimă a fiecărui vătășel sau boier, stăpână simbolică a misterioasei Bozării, Tranca pare mai înspăimântătoare atunci când este doar menționată, făcându-ne să așteptăm înfiorați următoarea ei apariție, alături de Leun, personajul central al acestui manuscris real. Figură controversată, Leun experimentează diverse ipostaze de-a lungul romanului, dar cea de croitor este definitorie. Cum altfel am fi putut fi introduși în atmosfera bogat înveșmântată, la propriu și la figurat, a vechiului București fanariot? Explozia de mătăsuri în texturi de anteriu sau de ișlic, turbane împodobite sau mii de năsturei, într-o descriere atât de vivantă, încât pare că își creează un dans al lor, complementar dansului epic al personajelor pe parcursul acțiunii. Simțim că atingem și noi, odată cu Leun, "niște șalvari vechi și fără culoare", care "fuseseră croiți dintr-un sandal cu două fețe, cumpărat pe bani buni". Deja vizualizăm procesul complicat de recuperare a materialului devenit, în timp, "zdrențe": "[...] reuși să schimbe țesătura uzată, ținând-o în frunze de dafin, revopsind-o cu alaun, înnoind-o în calaican; [...] i-a scurtat, i-a împodobit cu nasturi de cârpă și i-a pus în valoare cu cele mai netede gambiere pe care le avusese vreodată".

Dar tehnica detaliului descriptiv (dar și narativ) nu se oprește la universul țesăturilor: tabloul fanariot ar fi incomplet fără evocarea unui amalgam exotic de nuanțe și de parfumuri, într-o epocă pe care Doina Ruști o reconstituie vizual, tactil și olfactiv cu plăcerea detaliului semnificativ: "fesuri, ișlice, cealmale și chipie nemțești, în toate culorile cunoscute, de la turcoaz la carmin sau la pătlăginiul care-ți scotea lacrimi, la galbenul samaniu sau la albastrul închis, zis și gog. Iar pe lângă culori mai erau și parfumurile, căci nimeni nu ieșea prin oraș fără să-și dea cu alifii ori cu uleiuri înmiresmate, între care moscul și liliacul erau printre cele mai scumpe, urmate de iasomie, vanilie, lămâie și mai ales tei; [...] parfumurile arătau valoarea adevărată a unui om".

Iată cum se conturează deja, numai din câteva pasaje, imaginea unui oraș carnavalesc, impregnat de opulența fanariotă, asemenea locuitorilor săi, în toposul ce nu doarme niciodată: "Dar în noaptea bucureșteană nu e niciodată liniște de mormânt. Mai exact, orice gest capătă importanță din cauza formei de amfiteatru pe care o are orașul. Uneori, chiar și pașii furișați pe ulițe periferice ajung în timpane, ca picătura căzută pe o pardoseală de lemn". Iată cum scriitoarea se folosește de valențele cuvintelor pentru a face tranziția dinspre luminosul unei zile condimentate spre atmosfera nu prea tenebroasă a nopții, unde nici măcar liniștea nu are drept de hegemonie. Farmecul limbajului folosit în roman constă în ecourile de poveste care se desfășoară în spatele fumului de narghilea sau după tava argintată, plină de zaharicale. Niciun cuvânt nu e folosit întâmplător, iar farmecul arhaismelor redă izul epocii tocmai pentru grija scriitoarei de a meșteri "cuvinte ca pene de sticlă".

Dar Manuscrisul fanariot nu se distinge în rândul romanelor fanariote doar prin numeroase tipuri de covoare, prin fântâni cu figurine seducătoare sau prin ceasuri mai încărcate ca trăsurile. Nu degeaba se adăpostește sub acest titlu. Este un manuscris și este fanariot, dar, mai presus de toate, este real, atestat în cronicile epocii și adus la lumină de către Doina Ruști, pasionată de vechi înscrisuri. Cu o "filă imaculată", atins de "degete cătrănite", ca ale lui Cobză sau de inelele boierești cu sigiliul familiei Doicescu, acest manuscris reconstituit în cheie literară de scriitoare este, înainte de toate, o bucată de istorie a secolului XVIII, de care ne simțim apropiați mai mult decât până acum, prin acest roman. Atenția dedicată veridicității, dar și verosimilității celor scrise transformă manuscrisul într-un adevărat axis mundi de natură autoreflexivă, în măsura în care acest personaj inanimat care vorbește despre sine este cel care dă viață celorlalte figuri narative. De sub pana lui Tilu Băjescu, "autorul de facto al manuscrisului", a rezultat un material istoric pe care Doina Ruști îl valorifică pentru a reda câteva episoade semnificative din preajma anului 1796, și mai precis, a zilei de 10 februarie, când începe "viața Manuscrisului, pe care îl așteptau niște secole". Iată cum nevoia de a menține acuratețea cronologică se manifestă și aici, dar nu într-un stil istoric pur, ci prin imaginarea în cheie narativă a scenei simbolice de semnare a manuscrisului, ca formă de atestare a lui. O cronică neobișnuită, dar extrem de emoționantă. Povestea reală a unor oameni care au trăit și au simțit la fel de intens ca noi (sau poate chiar și mai intens): "Maiorca suspina în tufa de liliac, Doicescu pălăvrăgea amuzat, iar Leun era doar un țânțar amorțit pe fundul unei carafe. Erau trei suflete împletite, trei oameni legați în aceeași poveste, scrisă pe scurt într-un manuscris al vremii fanariote".

O relatare despre iubire, despre căutarea drumului în viață. O relatare profundă. O relatare despre sacrificiu.

Ideea gestului suprem realizat din iubire capătă alte valențe în ochii cititorilor obișnuiți cu clișeul "Aș face orice din iubire". Leun este unul dintre puținii care au dreptul de a afirma acest lucru. Maiorca se transformă și ea în fața noastră, evoluând de la adolescenta sălbatică, imposibil de îmblânzit, la tânăra care își asumă riscul de a renunța la iubirea vieții ei, pentru ca Leun să nu-și piardă viața. Gradația amoroasă evoluează de la atracția ce îi lasă pe amândoi fără grai, după jocul dudelor aparent otrăvite la obsesia celuilalt, care pune între paranteze orice altceva: "Ochii ei nu puteau fi povestiți. [...] Maiorca tremura ca un fir de vioară [...]. Era un viermișor care-și făcea loc prin creier. O ușă deschisă spre cel mai cețos labirint. Din cauza ei nu putea să mai doarmă. Pentru ea mânuia foarfecile, pentru ea croia orice haină"; în cazul lui Arghir și al Zoicăi, actanții poveștii de dragoste paralele: "figura Zoicăi se transformase într-un lacăt, într-un cufăr pe care trebuia neapărat să-l deschidă".

Complex, rafinat, greu de redus la un singur cuvânt, așa cum este, de altfel, și atmosfera acelei epoci, romanul produce o reală plăcere a lecturii, uneori susținută prin artificii narative precum inserarea detaliului tragic, dar fără a-i îngroșa tușele (vezi episodul despre ciumă), picurând din când în când aluzii comice, la fântâna neobișnuită de la începutul romanului sau la porecle precum "molia", atribuită unui Tilu rămas fără sprâncene după experimentele din laborator. Farmecul onomastic, nelipsit la scriitoarea fascinată de puterea unui nume, ne bucură aici prin exemple creative, precum "Maiorca", "Elinca", "Tilu Băjescu", "Riga din Veleștin" sau "Goiu Lizate Tyaga", vedeta acestei serii, prin asocierea de neimitat.

O altă amprentă a Doinei Ruști e parodierea mentalităților adeseori religioase: beneficiile lemnului sfânt, sfinții patroni ai urbei (Sfântul Gheorghe și Sfântul Dumitru), alături de licoarea adevărului sau a vrăjii invizibilității, în varianta sticluței care își cere jertfa de sânge, năluca zmeului roșu (ca metamorfoză neasumată a Trancăi), totul culminând cu simbolul "gurilor mici", ce împrăștie iubirea. Acest simbol al contaminării generale ne amintește de scenariul narativ din Fantoma din moară, alt roman al scriitoarei. Roman al identităților multiple sau al sacrificării libertății în numele iubirii, Manuscrisul fanariot ne face să simțim bucuria unei lecturi reușite, de pe urma căreia rămânem cu o experiență de cunoaștere, descoperind o lume în care iată că se puteau fura chiar și nume, ca metaforă a faptului că traseul unui om este dependent de numele pe care îl poartă, schimbându-se în funcție de acesta.