Revistă print și online

Țara de dincolo de inimă

Pentru Editura Humanitas, luna iunie 2022 a marcat o nouă apariție editorială de Ioana Nicolaie, Miezul inimii, o carte-confesiune, a cărei lectură poartă cititorul către esența unei lumi surprinse în narațiuni introspective, reunite pe un portativ dublu de natură simbolică, punând în evidență atât tonalitatea afectivă, cât și sonoritatea amplă a discursului.

Călătoare în splendida cetate a celor 1000 de povești, autoarea se lasă purtată pe străzile pavate nu cu piatră, ci cu amintiri, în vreme ce cadența pașilor săi urmează ritmul unei vieți trăite între bătăile sufletului - reper al contorsionării Timpului.

Volumul reunește 25 de povestiri, ce transpun vârste diferite ale naratoarei, devenind o linie a vieții, reflectată cameleonic prin structura narativă liberă, cvasi-eseistică. În fapt, această carte, reflexie a elementului biografic, corespunde unei țesături mozaicate, prin existența mai multor centre-simbol, a căror interpunere permite contrabalansarea reperelor temporale, a semnificațiilor unor întâmplări ori prezența mediată literar a anumitor figuri din planul realității.

Fluiditatea narativă irizează în spectrul autenticității trăirilor devoalate, ce și-au înfipt rădăcinile adânc în ființa scriitoarei, determinând evoluția sa ulterioară. Vorbim despre o narațiune ale cărei secvențe converg tocmai către miezul inimii, polul de forță al scriiturii Ioanei Nicolaie.

Un prim axis mundi pe harta devenirii autoarei îl reprezintă universul familiei, un nucleu vital în construirea raportului cu lumea. Naratoarea trece prin vreme ca o umbră și coboară înspre adâncimile sufletului, acolo unde imaginea epifanică a bunicii se desprinde direct din taina marii cărți, cea în care stă scris "Despre toți! Despre fiecare". (p. 10) Dispariția bătrânei nu este privită prin imaginarul tradițional al morții, ci marchează o tristă constatare a nepoatei: "Bunica n-a mai venit la noi niciodată..." (p. 11) Odată cu ea, se năruiește un Timp, trecut din cel al materialității în planul marilor mistere ale vieții.

În aceeași descendență a feminității arhetipale, spiritualizate prin iubire se încadrează figura mamei, transpusă policrom prin ochii copilului, prin cei ai adolescentei și, în final, prin cei ai femeii mature. Pe fundalul cenușiu al restricțiilor comunismului, între lipsuri și lupta pentru supraviețuire, aceasta își dedică viața creșterii celor 12 copii, învăluindu-l pe fiecare dintre ei în iubirea cea mai pură. Așteptată mereu cu bucurie "Mama! Vine mama! s-a strigat de nenumărate ori la fereastra casei noastre, căci ne bucuram nespus când o vedeam apărând după patru-cinci ceasuri petrecute la coadă la pâine." (p. 5), femeia aparține prin spiritul său luminii, iar casa în care copiii văd lumina zilei devine o pavăză împotriva lumii. Chiar trecerea pe tărâmul tăcerii veșnice stă sub semnul fabulosului prin prezența lacrimei în ochiul celei aflate la poarta dintre lumi, în timp ce pentru cei rămași în urmă devine simbolul singurătății: "Acum, că a trecut vremea, pelicula aceea lichidă nu doar că nu se estompează, ci devine tot mai clară. Dacă m-aș apropia prea mult de ea, m-aș vedea ca-n oglindă. Și-aș descoperi numai un om fără mamă." (p. 116).

Puterea amintirii pune sub lumina reflectoarelor momente din viața Ioanei Nicolaie, construind o galerie de reprezentări simbolice, aflate la granița dintre realitate și mit. Oamenii trăiesc (încă!) sub zodia întâmplărilor extraordinare ori a marilor momente de sorginte transcedentală, menite să construiască drumul devenirii cu interferența subtilă a fatumului. Visele premonitorii ale mamei, ajutorul unor străini ce o găzduiesc fără nicio obligație pe viitoarea studentă, telefoanele bizare din miez de noapte – toate reprezintă reperele unei vieți trăite în sincronicitate cu ceea ce nu se vede, ci se simte, transferând punctul de referință al trăirii din materialitate în afect. Întreaga viață a autoarei își are originea în miezul inimii, pulsând în ritmul fiecărei emoții adevărate, devenite un alt fel de realitate.

Fundalul comunist, cu tot ceea ce implică reprezentarea în plan social, educativ, economic etc. se desprinde cu brutalitate din povestiri precum Coada, O zi perfectă pentru Ateneu ori Menghina și impresionează prin veridicitatea frustrărilor trăite chiar de către copiii a căror sfâșiere interioară capătă glas prin narațiunea Ioanei Nicolaie:

"Toate lucrurile prin care-am trecut în copilăria mea din anii optzeci ai unei țări comuniste mi-au dat siguranță și independență. Dar și nevoia de-a fugi continuu, cât mai departe. O vreme am crezut că m-au făcut puternică. Dar azi sunt convinsă că tăietura de pe scoarța copacului nu poate, cu timpul, decât să crească, oricât ne-am lupta să schimbăm asta. Și crește." (p. 8)

Prin meandrele narațiunii autoreferențiale se ridică lumea de dincolo de uitare, o oglindă recompusă a timpului ce (n)i s-a dat, iar față în față cu puterea amintirii nu poți trăi decât nostalgie. Tocmai de aceea, volumul de față devine un punct de intersecție al unui atunci.

Luiza NEGURĂ

Masterandă a Facultății de Litere, la Universitatea "Al. I Cuza", Iași, e preocupată de hermeneutică literară. A publicat mai multe lucrări critice în diferite volume colective, dar și proză scurtă.

în același număr