Vi-l mai amintiți pe profesorul de limba engleză, John Keating (interpretat cu mult har de Robin Williams), din filmul Cercul poeților dispăruți? Modul neobișnuit de a-și construi orele și de a interacționa cu elevii liceului Welton, felul lui de a le deschide mintea și inima către frumusețea poeziei și a lumii în general au stârnit, sunt convinsă, valuri de admirație și de reverie în rândul dascălilor. 

Aflați constant în căutarea formulei potrivite pentru a-și păstra aproape învățăceii, profesorii sunt adesea niște făpturi mult mai vulnerabile decât reușesc să intuiască cei așezați în băncile din fața lor. Profesoratul nu este o meserie în sine, el depinde fundamental de prezența (și chiar de bunăvoința) celui căruia urmează să îi transmiți ceva, să îi treci din lucrurile adunate în desagă. 

Știu din proprie experiență cât de important e surâsul de care te agăți, privirea ce îți dă de înțeles că te urmărește, întrebarea care denotă că nu ai fost singur pe parcursul orei. Exiști ca profesor câtă vreme ești în relație cu elevii tăi, câtă vreme găsești ritmul și idiomul potrivite pentru fiecare. Trăiești însă mereu într-un soi de nesiguranță, pentru că nu poți observa, la fiecare oră petrecută împreună, dacă ai reușit să ajungi până la ei. Câți iau parte la exercițiile de zbor ale pescărușului Jonathan Livingston, câți rămân alături de Anibalector, în adâncul peșterii-bibliotecă, pentru a deprinde bucuria lecturii? Urma înscrisă în celălalt este esențială pentru a putea merge mai departe, pentru a simți că întâlnirea a rodit dincolo de pragul clasei și de zidurile școlii.

Daniel Mendelsohn surprinde acestă rană a imposibilității de a descoperi în ce s-au transformat cuvintele, gesturile, ideile tale, atunci când te "abandonează" puțin pentru a-și face cuib în gândirea altora: "Una dintre ciudățeniile predării este că nu știi niciodată ce efect vei avea asupra celorlalți (...); nu poți ști niciodată cu adevărat care dintre tinerii adunați în jurul mesei de seminar este atins atât de profund de text sau de profesor, indiferent de motiv, încât lecția va trăi dincolo de sala de clasă, în afara ta." (O odisee, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, Polirom, 2019, p. 269)

Zilele acestea, lecția chiar e obligată să trăiască dincolo de sala de clasă, într-un teritoriu virtual, situat la jumătatea drumului dintre public și privat. Un spațiu cu reguli diferite, uneori îmbucurătoare datorită libertății pe care o propun, alteori înspăimântătoare, din pricina aceleiași libertăți (greu de asumat și de gestionat), pe care profesorii și elevii le învață, umăr lângă umăr, din mers. 

Am fost curioasă să aflu dacă și cum "se mai urcă pe bănci", de la distanță, profesorii din învățământul preuniversitar, pentru a le sugera elevilor că materia pe care o predau poate fi privită din diverse unghiuri. Și cum se reflectă gestul lor în ecranele societății transparente (G. Vattimo), în care ne-am refugiat cu toții în acest răstimp al izolării.

Cristina BOGDAN

Dorica BOLTAȘU

Profesor de limba și literatura română, Colegiul Național "Iulia Hașdeu", București

Am jinduit mereu la un loc de muncă în care să mă simt ca acasă. Cu un ambient deschis, primitor, care să dea atmosferă prietenoasă, unde spiritul se simte mai liber și mai îndrăzneț, iar relațiile umane sunt inevitabil mai calde. Unde poți sta în papuci sau în șosete, ca în atât de invidiata școală finlandeză.

 În arhitectură tendințele sunt vechi: sediile centrale din Vest ale unor mari companii și bănci sunt construite pe un design "ca acasă", unde poți lucra stând trântit pe canapea, înconjurat de ghivece de flori, cu o cafea alături și eventual cu o minunată cascadă albastră pe peretele din dreapta. În aceeași măsură, complementar, locuințele particulare pretind, din ce în ce mai mult, ceea ce se cheamă "industrial infusion". La noi, ca în toate zonele rămase în urmă social și economic, locul de muncă este chiar de "muncă", iar "acasă" nu înseamnă întotdeauna un loc confortabil. 

Iată însă că a sosit și momentul în care munca/școala se mută acasă. La mine și la ei. Și ne întâlnim la mijloc, în lumea virtuală, care nu mai are nici rigoarea vechii instituții, nici energia ei variabilă, complicată și uneori atât de productivă. La început m-am gândit că acest tip nou de învățare este de fapt momentul unei alternative, ocazia unei formări profunde, cumva culturale. Însemna să nu mai fac aceleași exerciții și cerințe: le-am trimis filme, bibliografii, linkuri, documentare etc. Le-am spus să scrie jurnal de pandemie, am ținut și eu, pentru prima dată în viață, dorind să experimentez împreună cu ei. Adică să ia fiecare ce are nevoie, să caute, să se bucure, să se mire, să respingă, să se descopere, fără constrângerea prezenței profei și a catalogului. 

Apoi mi-am dat seama că nu e suficient, am recurs la materiale, fișe de lucru, trimise pe WhatsApp și pe mail. Dar toate acestea au însemnat doar transmiterea unor sarcini de învățare și teme, prin mijloace electronice, e adevărat, dar nu învățare în timp real. Avantajul era că fiecare avea timpul lui de lucru, trimitea când termina de rezolvat – sau nu trimitea deloc. Așa că am descărcat Zoom și am pus o întrebare timidă pe grupurile de WhatsApp. Am primit răspunsuri afirmative entuziaste. Decât să facă atâtea teme, mai bine să ne vedem... La a doua ședință mi-am pus și un fundal 3D cu un palmier bătut de vânt, care a făcut senzație – "Doamna, unde sunteți?!". Nu m-am putut abține să nu apostrofez un băiat care își aprinsese țigara. "Dar sunt la mine în bucătărie, doamnă!". Mi-am dat seama că avea dreptate, se încurcaseră spațiile, era la el în bucătărie, la mine în sufragerie și la școală în același timp. Prin urmare m-am făcut că nu văd data următoare. Sincer, ne-am bucurat cu toții că ne revedem, fie și așa, prin ecrane. 

Când scriu aceste rânduri, îmi dau încă o dată seama că mă număr printre profesorii care pot face, chiar și improvizând și învățând din mers, lecții online, fiindcă elevii au, majoritatea, măcar un telefon cu internet nelimitat. În foarte multe locuri, inclusiv în capitală, sunt copii pentru care școala e un lux, iar acasă nu este deloc confortabil. 

Mioara COLȚEA

Profesor de limba și literatura română, Colegiul Național "I. L. Caragiale", București

Mesajele curg pe grupul profesorilor. Se postează hotărârea de guvern: "A fost teleconferință și s-a spus că profesorii vin la școală. Ne tratăm cu Vitamina C și Paracetamol. Părinții vor să știe ce au copiii de lucru, ca să-i controleze. Puteți să-mi spuneți ce sarcini de lucru le-ați dat? Noi mai mergem la școală? Putem face selfie să spunem că am fost la școală?!! Au intrat banii! Nu mergem la școală, ăsta e ordinul. De luni începe teleșcoala pe TVR 2, anunțați! Folosește cineva ask.ro? Eu folosesc Skype. Eu WhatsApp. A căzut rețeaua. Mă confrunt cu: laptopuri cu microfonie, strănuturi, tuse, căței și pisici care intră în camerele copiilor, bone, părinți care deranjează ș.a. Eu am scenariul clar pe care li-l dau, ora este exactă cum e și la școală, corectez mereu primele două caiete. Eu am înnebunit făcând atâtea conturi și grupuri pe Zoom, am 12 clase."

Mă pregătesc pentru prima întâlnire virtuală cu elevii mei. Am emoții. Mă îmbrac și mă aranjez ca la școală. Mă așez la birou, îmi fixez lumina, fundalul. O elevă mă instruiește cum să-mi descarc Zoom și să-l activez. Îmi fac cont, am un ID pe care îl copiez și-l trimit pe WhatsApp pentru ei. Apăs start. Mă surprinde chipul meu ușor deformat. Îmi dreg vocea, mă maimuțăresc puțin înainte să dau video și join with computer audio. Inițiez, astfel, primul meu zoom-meeting și, din magicul dreptunghi luminat, în alte dreptunghiuri mici, înșiruite, chipurile elevilor mei se ivesc rând pe rând, pe măsură ce ne salutăm. 

E o bucurie a reîntâlnirii și a ineditului pe care îl trăim. Nici ei nu s-au mai văzut așa, toți, de câteva zile, iar acum iată-i în spațiul cel mai intim al casei, al camerei lor. Da, cu pisici, cu câini, cu un frate care intervine sau o soră mai mică care vrea să vadă și ea. Discutăm o vreme despre asta, despre cum se simt, ce cred despre ce se întâmplă și ce li se întâmplă, cum privesc spre viitorul apropiat. Nu am intenția să fac o oră de curs obișnuită, ci o verificare a felului cum funcționează comunicarea, cum reușim să interacționăm, ce aș putea face pentru ei ca normalitatea școlii să nu dispară. 

Ne fixăm întâlnirile viitoare. Nu, în niciun caz înainte de 10, dacă se poate după 12, chiar 14. Vom face asta și asta. Ne trecem încă odată în revistă planul de lucru. E o acceptare unanimă. Îi întreb dacă au cunoștințe sau rude bolnave, dacă totul e bine acasă, cum își petrec timpul. Se pare că avem să ne spunem încă multe pentru că mai inițiez o sesiune. Același lucru fac și cu celelalte clase. Pare că nu se pierde prea mult din relația noastră. Mai mult, e un ceva câștigat. Dar după șase ore în fața monitorului, am ochii plini de ace. Intrăm zoom și ieșim zombi, vorba cuiva. E nevoie de pauze mai lungi. Îmi planific altfel orele ca să fac mai multe odată cu aceeași clasă. Așa pot să mă întâlnesc doar cu una sau două clase pe zi. 

În același timp, știrile sunt contradictorii: "trebuie să predăm online, să recuperăm materia, se prelungește, ba se îngheață anul școlar, nu încărcați copiii cu teme, nu se dau note, se aprofundează doar materia parcursă. Părinții sunt, din motive contrare, supărați. Fie că elevii sunt suprasolicitați, fie că nu se fac toate orele online (chiar dacă se găsesc soluții și pentru muzică, arte plastice, sport), cum adică vor fi plătiți cu salariul întreg? Dar există și Mulțumim, dragi profesori, pentru grija pe care o purtați copiilor noștri."

Se lucrează la o nouă platformă, Microsoft Teams. Se culeg date trei zile în șir. Peste o mie de elevi, mai mult de 80 de profesori. Preferăm deocamdată softurile încercate. MEC ne convoacă la cursuri online pentru dezvoltarea competențelor digitale. Webinarele(!) presupun utilizarea mai multor aplicații și platforme (nu știu care este diferența... încă): Teams/Office, Google Meet, Zoom, Livresq, Google Classroom (aflu de ele acum prima oară). Poți participa live, dar le poți viziona și mai târziu. Vor fi înregistrate. 

Mă amuză comentariile colegilor, rimele inventate ad-hoc: "Foaie verde și-o lalea pe WhatsApp e maica mea. Ce să mai pornești la drum că acum e totul zoom! Hai să ne-ntâlnim pe Teams, mai greuț, dar tot venim! Toată lumea e stresată și internet virusată…"

Încep indicațiile pentru activarea Microsoft Teams. Dar rămân pe Zoom, atâta timp cât lucrurile par să meargă aici, chiar dacă se vorbește de un furt de date.

Îi regăsesc pe elevi la orele stabilite. Sunt mai obosiți. Stau noaptea până târziu pe net, cu ochii în calculatoare și telefoane. Cei de a IX-a se plâng că au teme prea multe, că țin ore pe parcursul întregii zile. Încerc să rezolv tot ce am cu ei în ședințele noastre. Le explic din nou regulile argumentării. Citim textele argumentative scrise de ei. Doar o elevă, din cei cinci care răspund, a exemplificat importanța respectării regulilor cu situația în care ne aflăm, cu ceea ce presupune, în esență, starea de urgență. 

Le propun o altă temă pentru argumentare: necesitatea învățării pe tot parcursul vieții, ca să trec la textul lui G. Călinescu: "Tot mai înveți, maică!". Folosesc manualul și exercițiile. Le rezolvăm oral, urmând ca ei să-și formuleze răspunsurile în scris și să le citim data viitoare. Sunt prezenți aproape toți, sunt încă docili, respectuoși. Țin jurnale de carantină, cum i-am îndemnat, abia aștept să le citesc. Pregătesc și articolele pentru revista clasei. Am cu asta trei note asigurate.

Elevii mei de a XII-a, la care sunt și dirigintă, par cei mai îngrijorați. Au aflat că în unele țări nu se va mai susține bacul. Deocamdată, la noi, se știe că se amână și e posibil să nu se mai organizeze simularea. Poate nici nu vom mai defila pe bulevard, poate nici nu vom avea banchetul de absolvire. Le spun că există soluții, dar că e mai important să trecem cu bine de situația asta, să o privim ca pe o lecție. În fond, Iona, piesa lui Sorescu pe care o studiem, nu e decât această poveste a noastră. Suntem în aceeași situație-limită, condamnați la izolare, fiecare în casele noastre, în "izoleta" noastră, ca în burta unui pește, mai mult sau mai puțin, uriaș. Noi cu noi, față în față.

Îmi aduc aminte, elevă fiind, de privilegiul, inimaginabil în micul oraș de provincie în care locuiam, de a mă întâlni cu un scriitor consacrat. Îl văzusem de mai multe ori la televizor. M-am apropiat de el să îmi dea un autograf. Aș fi dorit să îl întreb ceva, dar impactul prezenței lui fizice, concrete, om în carne și oase, chiar în fața mea, m-a blocat. Am întins imaginar mâna să verific dacă nu cumva între noi se află un ecran. N-am reușit să mai rostesc nimic. Mi-am luat cartea și am plecat. 

În aceeași măsură am și acum impresia asta, doar că în sens invers. Mi-e teamă ca nu cumva, prin nu știu ce experiment al nesăbuinței noastre, chipurile elevilor să nu se refugieze definitiv în monitoare și să nu se stingă odată cu ele, iar sensul profesorului însuși să se piardă și el în virtual.

Doru CĂSTĂIAN

Profesor de științe socio-umane, Liceul de Arte "Dimitrie Cuclin", Galați, Cadru didactic asociat, Facultatea de Filosofie, Istorie și Teologie, Universitatea "Dunărea de Jos"

Școala on line a venit peste noi ca o stihie, dar, ca să citez un celebru sociolog francez, nici realitatea n-a existat dintotdeauna. Virtualul a devenit brusc foarte real (și invers), iar asta mi-a amintit de un articol care avertiza, încă de acum câțiva ani, că am putea fi printre ultimele generații care mai experimentează o distincție netă între cele două medii. 

Aș vrea să fie limpede de la început. Nu sunt un entuziast al învățării on line, nu sunt un detractor al ei. Profesorii buni nu sunt idealiști siropoși, ei sunt mai degrabă vicleni și oportuniști, privesc orice mediu radical nou circumspect și cu urechile ciulite pentru a vedea ce pericole pândesc din acel loc, dar și ce se poate extrage de acolo pentru elevi și pentru sine. S-a vorbit mult despre faptul că, volens nolens, profesorii vor fi siliți să deslușească tainele bătăturii virtuale, atât de familiare nativilor digitali. Că vor fi nevoiți să devină moderni, progresiști, pro-tech. Dar eu nu cred că una o cere în mod necesar pe cealaltă. Cred că poți rămâne butucănos și închis chiar dacă înveți repede Zoom-ul și ungherele Microsoft Teams. 

Cred că principalul posibil avantaj al perioadei ar putea consta în faptul că, studiind analitic și folosind de facto platformele digitale, mulți profesori ar putea învăța (fie și prin deducție) ceva pedagogie reală. De exemplu, ar putea vedea cum sunt concepute spații de învățare în care fiecare elev să evolueze în ritmul propriu, eventual ocupându-se de sarcini pedagogice concepute special pentru el. Ar putea vedea cât de important este feed-back-ul și cum evaluarea se poate face standardizat, dar și personalizat (dacă tot am pomenit asta, în sistemul lui "ai luat 3 pentru că nu ți-ai făcut tema" avem de-a face zilnic cu o catastrofă a evaluării) sau cum se pot folosi instrumente simple de comunicare pentru a ține un contact eficace cu fiecare dintre elevi. Platformele integrate (Classroom, Teams etc) dau posibilitatea fiecărui profesor să se folosească de resurse diverse de pe Internet-ul cel mare (video, linkuri, apps etc), dar mă văd nevoit să o spun din nou, cultura și lărgimea de minte a profesorului, imaginația și creativitatea lui se vor dovedi cruciale pentru calitatea proiectării și succesul învățării (niciun sclipici virtual și nici o exuberanță digitală nu vor compensa lipsa culturii și a pedagogiei reale). În ce mă privește, am folosit mai multe platforme (deja pomenitele Google Classroom sau Microsoft Teams – mai mult cu studenții – iar pentru elevi mai mult Edmodo, Facebook, Zoom, WhatsApp sau Discord). Am profitat de faptul că e ușor de circulat între ele și că, punându-le cap la cap, am reușit să obțin toate tipurile de interacțiuni pe care mi le-am dorit.  Cred, însă, că sensul învățării on line nu poate fi redus la utilizarea unor platforme dedicate (sau nu) învățării. 

Cred că marea provocare pentru pedagogii de mâine (dar, iată, și de azi) stă mai degrabă în a reuși să îmbine tradiționalul cu oportunitățile lumii virtuale. Printr-un soi de paradox amuzant, virtualul (profund artificial) ajunge să devină noul real prin ubicuitate și disponibilitate permanentă. 

Nu învățăm on line doar când intrăm, la oră fixă pe Zoom pentru a-l întâlni pe profesor. Un link, o fotografie, o informație nouă ne pot parveni în orice secundă, brăzdând neuroplastic prin mințile noastre. Virtualul ne decide tot mai mult tribul, dar și soluțiile sociale și morale. Ne expune noutății, vitezei, evenimentului, contestării permanente, împovărării cognitive, polarizării. Sarcina pedagogilor va fi, cred, tot mai mult să fie niște călăuze prin lumea plină de lumini și umbre a web-ului, dar și modelatori ai unei interiorități psihologice care se construiește specific în universul digital. Așa cum înțeleg eu finalitățile profunde ale educației, pariul și provocarea viitorului vor consta în crearea la elevi și la studenți a abilităților fundamentale care să le permită să rămână moderați, cultivați, critici, reflexivi și umani într-o lume (cvasivirtuală) care nu încurajează principial asta. O sarcină a cărei măreție trebuie să ne bucure și să ne provoace în același timp. 

Recomand, pentru înțelegerea pericolelor, dar și a oportunităților lumii virtuale, următorul studiu

https://www.researchgate.net/publication/340463236_The_Internet_as_Cognitive_Enhancement

Valentina DIMA

Profesor de limba și literatura română, Genesis College, București

Profu’ cât trăiește-nvață

De fapt, a fi profesor înseamnă a rămâne mereu profesor. Adică a înțelege că învățatul face parte din ființa ta, fie că înveți să înveți, pe tine, pe alții sau de la alții. 

Așa că, în răstimpul acesta, noi am rămas profesori. Ne-am luat în serios dorința vie de a crede în a învăța și de la distanță. E culmea cum distanța e cea care ne apropie acum. Însă învățarea nu mai poate fi trăită în toate tipurile de contexte, nu mai știm pe pielea și pe ochii noștri că e primăvară, că ne bucurăm de Sărbătoare în biserici, că astăzi năzbâtia copilului de la clasa ta ți-a reașezat felul de a comunica un lucru... Viul din toate aceste trări, mai mari sau mai mici, este acum pus la păstrare prin această distanțare. 

Copiii. Ei bine, ei s-au bucurat, totul părea la început să devină o vacanță uriașă, mai mare decât vacanța mare. Ne-am dumirit cu toții că ritmul s-a păstrat, ba s-a intensificat dintr-o dorință constantă de a compensa. Ei lucrează ușor în acest mediu, de când așteptau ei să ne învețe și ei pe noi mai multe... Comunică mai mult, mai direct, nu simt restricția atât de personal ca într-o sală de clasă, pentru că fiecare are acum sala lui de clasă perfectă, în care poate alege dacă rămâne sau nu, activându-și "prezența" printr-un click pe iconița camerei sau a microfonului. Dar tot împreună am citit, am răspuns, am ieșit la tablă, am aflat ce ne place și ce nu dintr-un text, din replicile unui personaj. Prin simplul fapt că temele acum beneficiază de un cadru scriptural digital, toți s-au simțit tentați să le facă și surpriza mea a fost să decopăr cum digitalul poate fi îmblânzit ca să ne fie de folos, conferind o continuitate a aceleiași învățări despre care vorbeam la început. Acum, ei sunt sută la sută implicați, pentru că participă și nu sunt simpli spectatori într-un scenariu și într-un un mediu care îi precedă. Mi-a plăcut că se simțeau liberi, că erau mai dezinvolți, că nimic nu li se părea cu mult mai greu de făcut acasă, pentru că se aflau, spațial vorbind, chiar acasă. 

Ce se pierde? Apropierea. Mereu senzația că viața e în altă parte, că nu poți modela doar printr-un astfel de dialog. Că oricâtă imagine, culoare, sunet ai aduce complementar în orele tale, ale voastre, nu poți vindeca această ruptură de tot ceea ce este viu în spațiul din afară, în natură, în firescul ei. Citeam undeva că natura este felul în care Dumnezeu îi mărturisește omului dragostea, ai zice că acum suntem izolați în mediul creat de noi, oamenii, cel digital, artificial, aici învățăm, aici iubim, aici ne supărăm, aici  ne trezim, prin acest aici comunicăm. 

Când vom reveni în mediul natural, cu toții sperăm, nu-i așa, să învățăm ceva din asta... Continuitatea învățării să fie cea a vieții înseși, nu-i așa? 

Diana MANOLESCU

Profesor de limba și literatura română, Olga Gudynn International School, București

Sunt un profesor norocos pentru că atât eu, cât și elevii mei avem posibilitatea de a folosi tehnologia alături de tot ce implică aceasta. Îmi pregătisem zilele trecute o lecție la care lucrasem o noapte întreagă, dedicată cărților și drepturilor de autor, cu ocazia zilei dedicate lor. Îmi propusesem să vorbim despre Cervantes și Shakespeare, despre tipuri de cititor, să dezbatem, să analizăm câteva articole de blog de carte... 

Internetul meu a avut alte planuri, astfel că am rămas cu o lecție întreruptă din minut în minut, cu toate materialele și ideile în aer și cu un print screen amuzant cu fața mea nedumerită din cauza conexiunii slabe. Eram dezamagită pentru că mă temeam că i-am dezamăgit pe ei. La finalul zilei, una dintre eleve mi-a scris: "Teacher, nu ar trebui să fiți supărată pentru azi. Nu a fost vina dvs. Ați încercat și ați vrut, asta e tot ce contează."

Când am hotărât să devin profesor, mi-am spus că o să lupt cu orice fel de piedică, de natură umană sau nu, și că o să găsesc întotdeauna calea de a face cumva lucrurile să se miște spre mai bine. Utopie, tânără speranță, gânduri naive de început etc., etc. Toate mi-au fost atribuite, ironic sau nu, și, dacă până într-un moment erau dureroase, acum sunt un soi de motor – mă ambiționează și mă determină să demonstrez că se poate, că există undeva, la capătul unui tunel luuung, o speranță. 

Schimbarea începe cu noi: nu comentând pe Facebook sau în fața televizorului, criticând într-o manieră deloc constructivă, ci implicându-ne direct. Da, sunt multe nedreptăți și idei "nefiltrate" care circulă în ultima vreme. Da, suntem o țară săracă. Da, nu toți elevii și părinții au acces la tehnologie și e nedrept să îi "obligi" să participe la școala online. Dar să ținem seama și de faptul că s-au propus planuri de recuperare a materiei, o soluție, poate, mai ușor de realizat. 

Nu mă leg aici de latura umbrită de neajunsuri, tristă, pentru care încerc, din "pătrățica" mea, să fac ceva, fie prin donații, fie prin voluntariat. Nu pot fi însă de acord cu ideea că școala ar fi trebuit suspendată cu totul în perioada asta. Cred că e important ca orele online să existe, adaptate, desigur, la vârstă, la nivel, la nevoi. Cred că nu ar trebui să îl luăm în brațe pe "nu pot" sau pe "nu știu", "nu am învățat", "la noi nu se poate". 

Să le arătăm copiilor că ne pasă, că măcar încercăm. Nu e vorba atât despre conexiunea la internet, cât despre conexiunea profesorului cu elevii săi. În ultima perioadă cerem din partea lor (mai mult ca niciodată) implicare, atenție; le cerem să le pese, dar în egală măsură devenim reci, critici, deloc empatici, pentru că nu vrem să ne asumăm un lucru simplu: ne temem. Ne temem că suntem mai incompetenți decât crede(a)m. 

Profesorul care ieri venea și dicta de la catedră, rece, indiferent, fără să pună întrebări, fără să-și angajeze în vreun fel elevii în procesul de învățare, este profesorul care astăzi înțelege prin școala online o adunătură de fișiere (trimise talmeș-balmeș, fără un context, fără vreo deschidere) sau care fuge (mai ceva ca iepurele din Alice în Țara Minunilor). Între două fișiere Word și trei pagini de pe Didactic.ro mai comentează despre ce nu avem, ce nu fac alții, despre decizii proaste și piedici. E vorba despre acel profesor care nu vrea să învețe, dar le cere asta elevilor lui. Acel profesor care renunță, care se plafonează, care "știe el mai bine". 

Un profesor ar trebui să fie deschis, dispus să învețe, să fie un model pentru copii, să transmită entuziasm și iubire pentru ceea ce face. Să vină cu idei constructive, să se implice, să încerce să schimbe ceva, să arate că îi pasă, chiar dacă nimeni altcineva nu se sinchisește de clasa lui, de condițiile din școala lui sau de ceea ce simt, știu, vor, pot elevii lui. 

Școala de acasă nu e la fel de eficientă ca predarea la clasă. Dar asta (și) pentru că nu am experimentat și nu suntem încă stăpâni pe acele tehnici, strategii, metode care să o facă să funcționeze. Și nu asta ar fi problema. Ci faptul că cei mai mulți nu sunt dispuși să învețe. Ci doar să îi învețe pe alții.

Mi-aș dori ca noi, profesorii, care ne războim adesea în gradații, orgolii și rezultate, să reușim măcar în aceste zile să comunicăm eficient: să facem schimb de idei, să căutăm metode, strategii, să ne susținem pentru a-i susține pe ei, pe elevii noștri care pot învăța prin noi, de la noi, lecția implicării, a empatiei și a puterii unei comunități, fie și în vremuri triste asemenea celor care ne încearcă acum. Și întorcându-ne la Țara Minunilor: Oh dear, oh dear! I shall be too late!