Cosmin CIOTLOȘ este foarte politicos. Chiar și mie mi se adresează cu dvs, deși nu sunt decât Zenob.

Predă literatură la Litere. Scrie prin reviste și vorbește la radio. A publicat câteva volume de critică literară.

Uneori poartă o pălărie de vrăjitor, primită cadou de la zâne. Cu una dintre ele este prieten bun, iar în serile de august pot fi văzuți pe Bulevardul Magheru, trăgând după ei un căruț de cărți. Se spune c-ar avea întâlniri suspecte la Curtea-Veche, dar să nu credeți: în realitate, se întâlnește cu dl. Rache.

Zenob

Se aude că uneori, la crepuscul, Dimov se plimbă pe străzile Bucureștiului. În ce loc ți-ar plăcea să-l întâlnești? Povestește această întâlnire imaginară.

Dumneavoastră îmi solicitați fantezia, eu o să vă răspund reportericește: chiar l-am întâlnit, într-un fel, astă-vară.

Avusesem un concurs la Facultate, vorbisem o oră chiar despre poezia lui, așa încât îl recitisem de curând, în întregime. Eram, ca să zic așa, într-o dispoziție foarte dimoviană. Știam secvențe întregi pe de rost. Mă amuzam chiar, în cerc restrâns, să improvizez mici distihuri în jurul câte unei mici arlechinade prozodice provocate de numele unei străzi sau de inscripțiile de pe ziduri. Nu ajunsesem eu chiar la "deoarece" cu "șoarece", dar câte un "Apolonia Hirscher" cu "we will share" (pronunțat dintr-o respirație) - tot îmi ieșea, în weekend-urile brașovene.

Întâmplarea pe care v-o povestesc se petrece însă mai aproape de noi, în București. Mai exact, într-unul din centrele simbolice ale Bucureștiului, în plin Obor, unde ajunsesem nu mai țin minte de ce. Motive, oricum, cazaniere.

Știam că pe-acolo trăise Dimov, dar (v-o zic acum, cu mintea de pe urmă) fusesem rău îndrumat. Fiind foarte cald, m-am hotărât să fac un ocol și să evit bulevardul Ștefan cel Mare, și să-mi continuu drumul printr-o străduță, mi se părea mie, mai umbroasă care se deschidea dintr-un gang cât se poate de banal, dintre blocuri. Ce mi-o fi venit să îngân în minte, chiar atunci, începutul Antimetafizicii lui Dimov ("în curtea cu ascunzișuri rotitoare/ s-a rătăcit un cățel de vânătoare..."), nu știu. Ce știu e că, întorcând puțin, doar puțin, capul spre dreapta mi-au sărit în ochi pe un perete două plăci de marmură dintre cele care marchează casele memoriale. Cea de jos era dedicată soților Lupeanu. Cea de deasupra, n-am să uit, spunea, cu formula standard, că acolo a trăit și a creat, între 1972 și 1987 poetul Leonid Dimov. Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât, repet, trăisem cu convingerea că poetul locuise peste drum, chiar la începutul Căii Moșilor.

Am luat-o ca pe o coincidență fericită, scrisă în stelele zilei aceleia. O cred și tare mă tem c-o veți crede și dumneavoastră de îndată ce vă voi destăinui că autorul cărții de vise a locuit o vreme chiar în sediul actualului Observator Astronomic... 

Cu ce personaj de ficțiune (literatură, film) ți-ar plăcea să faci corespondență, respectiv să-i scrii scrisori, ca postările de pe FB?

Aici m-ați prins: vă mărturisesc că n-am reușit niciodată, nici măcar în copilărie, să "văd" vreun personaj dintr-o carte. Le pot descrie minuțios, le pot memora replicile și ticurile, le pot urmări traseele, dar de închipuit așa, în carne și oase, cumsecade, pas!

Am fost multă vreme invidios pe colegii care plângeau la finalul romanelor pentru soarta crudă a protagonistului. Eu unul n-o puteam lua în serios. Simțeam că adevărata vedetă e, de fapt, autorul, și singura dramă care mă înduioșa era eventualul lui eșec. Ce rău mi-a părut de Mircea Eliade când mi-am dat seama că Noaptea lui de Sânziene nu e capodopera pe care o visase! Ce-am mai suferit din cauza lui Ion D. Sîrbu, a cărui admirabilă rectitudine morală ar fi meritat o împlinire pe măsură și în operă!

Provocarea dumneavoastră mă face însă să visez frumos: i-aș scrie arhitectului Ioanide tocmai pentru că, știu bine, epistolele mele ar ajunge direct la Călinescu, omul a cărui constituție literară inimitabilă nu încetează să mă fascineze. N-am să-i laud, acum și aici, cărțile (o fac destul cu alte prilejuri). Spun numai că mă simt copleșit de vivacitatea cu totul paradoxală a erudiției lui. Era mai degrabă un ins de cabinet, capabil să-și sacrifice zeci de ore într-o intimitate etanșă și să-și amâne la nesfârșit, de dragul unei cărți, vizitele de curtoazie. Și totuși, ce prospețime mondenă au dialogurile acestui solitar, ce exacte îi sunt simțurile atunci când îl pune pe urbanul Ioanide să umble, într-un sat de la marginea lumii, după o porție de mâncare de la mama ei. Dacă le-aș citi la Camil Petrescu sau la Sadoveanu probabil că aș trece pe lângă scenele astea. Dar la Călinescu, pentru care livrescul ținea loc de viață – da, e o surpriză. Și face toți banii. Exact ca în faimoasa butadă: dacă un câine mușcă un om e doar un fapt divers; dacă, însă, un om mușcă un câine, avem o știre. 

Cum mai suporți prizonieratul?

Cu puțin înainte să se suspende cursurile, mă plângeam, nițel ipocrit, că îmi lipsesc exact trei zile consecutive de stat în casă pentru a încheia o carte la care am lucrat câteva luni. Mi s-a împlinit, iată, dorința, înzecit chiar, dar recunosc că încă n-am profitat de intervalul ăsta așa cum îmi promisesem, preferând să citesc în voie (pentru prima dată în ultimii mulți ani, fără presiunea vreunei obligații imediate), să mă amuz  în compania câte unui pașoptist uitat, să-mi iau, de ici și de colo, notițe inutile din volume prăfuite. Mă mir eu însumi de mine: în fond, am fost dintotdeauna un recluziv. În vremurile normale, pre-pandemice, un singur prieten (stabilit în Thailanda de câteva luni bune) reușea să mă scoată din casă. Ce mă oprește, atunci, să-mi văd de treabă cu tenacitatea unei cârtițe? Mai ales că nici măcar nu mă știu panicard de fel. N-am alt răspuns decât acela al unei ușoare deformații profesionale: spre deosebire de literatura propriu-zisă, care se hrănește din criză și care este criză, critica literară are nevoie de un public liniștit, dispus să reflecteze la "dulci nimicuri". Starea de alertă nu-i priește. Să nu vorbesc, totuși, cu păcat: n-am ajuns chiar să-mi opresc toate motoarele. Chiar azi-dimineață am terminat de scris prefața unui volum care reunește poeziile românești ale unui mare poet american. Iar mâine, la prima oră, voi deschide șantierul unui alt studiu, despre o poetă minunată, de care m-am apropiat cu pași mici, ritualici, în timp.

Din superstiție, n-am să le dau numele acum, dar am motive să cred că voi împărtăși cu cititorii bucuria apariției lor, la timpul potrivit.