Un volum greu truvabil azi − reeditat fragmentar în 1993 la Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, îngrijit de Petru Ursache și cu un cuvânt înainte de Bartolomeu-Valeriu Anania − este Din viețile sfinților. Spre Emaus, cuprinzând hagiografii prelucrate, în vederea unui proiect mai amplu, de M. Sadoveanu și D. D. Patrașcanu. E vorba, de fapt, despre două volume, din 1924 și 1926, plus repovestirea din 1930 a "Istoriei sfinților Varlaam și Ioasaf de la India".

În 1947, Sadoveanu și-a reunit toate secvențele hagiografice (minus adaptările defunctului Patrașcanu) într-o singură carte, Legende sfinte − needitabilă, din motive lesne de înțeles, în perioada regimului comunist, cu tot statutul privilegiat al autorului ei. Textul introductiv despre "drumul spre Emaus" al apostolilor Luca și Cleopa, cu întâlnirea christică de după Înviere, îl are în prim-plan pe viitorul evanghelist Luca, "doftor de trupuri" devenit, după întâlnirea cu înviatul Iisus, "doftor de suflete": 

Sfântul evanghelist Luca era de neam din Antiochia Siriei, și-n tinereță s-a deprins la înțelepciunea elinească și la meșteșugul tămăduirii de boale, făcându-se doftor iscusit. A cunoscut apoi și limba eghipteană, cu toate învățăturile ei din veacuri. Ș-a fost și zugrav ales, având dar să scrie cu colori moarte laudă vie lui Dumnezeu. Iar după ce s-a deprins desăvârșit și cu învățătura evreiască, s-a dus la Ierusalim. [...] A propovăduit Luca lumina credinții celei adevărate în Roma, în Cetatea cesarilor, cu suferință și multă trudă. Apoi, ieșind din Roma, a străbătut Libia și a intrat în Eghipet luminând Tebaida. Și a dus mângăiere robilor și sărmanilor până la marginea pustiei... Și pretutindeni a dus mângâierea cuvântului celui curat, ca un adevărat doftor al sufletelor.

Apreciat de apostolul Pavel și cu o formație spirituală de sinteză, Luca va fi servit drept reper spiritual pentru Sadoveanu însuși, apropiat, în perioada inițierii sale masonice, de tradițiile Antichității alexandrine (grecești, ebraice și egiptene). Va fi servit drept model – de ce nu? − și pentru eroul său din romanul Demonul tinereții (1928), devenit, din student medicinist, călugăr tămăduitor la Mănăstirea Neamț. Poate nu întâmplător, toate capitolele sadoveniene − Fericiții Andronic și Atanasia, Cuvioasa muceniță Atanasia Romana, Cuviosul Roman cel smerit, Sfântul Longhin sutașul, Cuvioasa Pelaghia care a fost mai întâi desfrânată, Sfântul mucenic Alexandru Cărbunaru, Minunea Tectistei Lesvianca, Fericita Cecilie – sunt dedicate unor figuri de mucenici, de "umiliți și prigoniți."

Iar secvența Sfintele amintiri (care dă și titlul celui de-al doilea volum hagiografic scris în colaborare cu Patrașcanu) poate fi citită, dincolo de episodul "sfintelor amintiri" despre Iisus ale apostolului Filip, ca o poetică sacră în oglindă, caracteristică pentru un maestru al evocării.

Niciodată Viețile sfinților, care l-au modelat, via bunicul său David, și pe Ion Creangă, n-au sunat până atunci mai bine în limba română. S-ar zice că, lucrând pe aceste scrieri, Sadoveanu și-a rafinat și spiritualizat arta în vederea "schimbării la față" din perioada capodoperelor maturității. Iar repovestirea istoriei "sfinților Varlaam și Ioasaf de la India" − adaptare creștină a legendei lui Gautama Buddha, tradusă pentru prima dată în românește de Udriște Năsturel − sună admirabil.

Micul roman hagiografic poate fi privit ca Sîddhartha lui Sadoveanu, mult mai fidelă modelului oriental decât aceea a omologului său Hesse: un exercițiu de rescriere a unui text sapiențial străvechi, urmat, la scurt timp, de Măria sa, puiul pădurii (remake cu tâlc al legendei Genovevei de Brabant), apoi de splendida reformulare a Sindipei din Divanul persian, de adaptările după Halima, după Vechiul Testament sau după autobiografia Ho-Jo-Ki a pustnicului japonez medieval Kamo Chomei. Desigur, funcția asumată a acestor "vieți ale sfinților" este una moral-spirituală. Adaptările în cauză merită însă redescoperite și ca ucenicie, la școala modelelor sacre, a unui mare artist.