Cei mai norocoși dintre noi au văzut spectacolul Richard III de Thomas Ostermeier pe 23 aprilie 2016, în cadrul Festivalului Internațional Shakespeare, de la Craiova. Alții poate l-au văzut la Festivalul de la Avignon, în 2015, iar unii dintre noi s-au bucurat de această perioadă de glorie a online-ului în care site-uri prestigioase de teatru ne-au pus la dispoziție surse extraordinar de generoase, oferindu-ne posibilitatea de a vedea înregistrări, preluări sau captări de o foarte bună calitate ale unor spectacole mitice. Nu voi vorbi despre diferențele dintre reprezentațiile live și înregistrări, dar nu de puține ori, chiar având ocazia de a vedea reprezentația teatrală, am recurs și la înregistrări pentru a revedea o scenă, un element de scenografie, considerându-le pe acestea din urmă un excelent material de studiu. Cred că pentru orice analist care se îndreaptă spre ceea ce numim "le spectacle vivant" aceste arhive cu captări ale unor reprezentații esențiale reprezintă o sursă inegalabilă de documentație. 

Săptămâna pe care o încheiem astăzi, duminică 26 aprilie, a stat sub emblematica umbră a lui Shakespeare, iar cei mai mari difuzori de reprezentații dedicate operei acestuia și-au deschis scena spre noi, spre acest nou concept de public de teatru, care trecând peste toate convențiile de departajare scenă/sală, instalați în fața receptorilor mai mult sau mai puțin performanți, au savurat aceste momente de emoție pură. Deși mult diminuate de neutralitatea ecranului, cruzimea vecină cu nebunia și machiavelismul feroce al lui Richard III sunt întruchipate scenic printr-un surprinzător umanism de geniul teatral al lui Lars Eidinger, actor fetiș al lui Ostermeier. Pornind de la mecanica implacabilă a textului baroc, de tinerețe al lui Shakespeare, excelent tradus și adaptat de către Marius von Mayenburg, Thomas Ostermeier semnează o operă rock, flamboiantă, cu accente "noir". Fără a se distanța de modelul originar, regizorul german reinventează o nouă actualitate a mitului tiranului șantajist și manipulator, dar înzestrat cu excelente abilități de comunicator, care profită de handicapul său fizic pentru a-i șantaja emoțional pe cei din jurul său. Linia dramaturgică a textului originar este păstrată, dar s-au operat anumite modificări impuse de nevoile reprezentației, cum ar fi eliminarea pasajelor în versuri și păstrarea în engleză a acelora canonice, recognoscibile de către orice lector al operei shakespeariene. 

Memorabilă este scena de seducție a lui Lady Ann surprinsă de către Richard, în timp ce se reculegea lângă catafalcul soțului. Dincolo de retorica de manipulator a lui Richard, este impresionantă coregrafia prin care actorul își exhibă labilitatea psihică și corelarea acesteia cu discursul și schimbările impuse de această tehnică combinatorie în atitudinea victimei, transformând ura în compasiune pură.

Scena se deschide cu o serbare orgiastică, o celebrare amețitoare a simțurilor carnale: corpurile se dezvelesc de hainele de gală, se apropie și se descoperă, beția simțurilor se așterne peste toată adunarea care serbează victoria ciocnind cupe de șampanie. Paiete strălucitoare și confeti acoperă platoul prăfuit al scenei. Ostermeier are o predilecție pentru acoperirea platoului scenic cu pământ, care devine parte integrantă a jocului scenic, creând astfel multiple acțiuni actorilor. După lungi ani de război sângeros între cei din neamul Lancaster (trandafirul alb) și cei din neamul de York (trandafirul roșu), încoronarea regelui Edward IV pare să aducă pacea în regatul Angliei. Chiar dacă anumite spectre de rău augur își târâie siluetele întunecate pe coridoarele palatului, aruncând cu venin, starea de petrecere inconștientă, plăcerea și abandonul își reintră în drepturi. Și totuși, în umbră, un personaj diform, șchiop și cocoșat, Richard, duce de Gloucester, fratele regelui și aspirant la puterea supremă, acționează! Fără a precupeți niciun efort, acționând din umbră, este cât se poate de determinat să-i elimine pe toți cei care îi stau în cale, fie că e vorba de fratele său sau de inocenții săi nepoți, reprezentați scenic prin două păpuși în mărime naturală, manipulate de către cei care ar trebui să-i protejeze, marionete perfecte pentru uneltirile sale politice. 

Vizionar, Thomas Ostermeier își aproprie cu ingeniozitate, cu nerv, textul "noir" al lui William Shakespeare, părând a se delecta cu dramaturgia de o nebunie glacială a acestei piese de tinerețe care relatează una dintre cele mai sângeroase perioade ale Angliei. Amestecul de  hiperrealism, grotesc, fantasmagoric, lirism și cinism transformă imaginea lui Richard III într-un rock star deșănțat și teribil de carismatic în ciuda plasticii sale diforme. Debarasându-se de toate efectele de stil, de superfluul baroc, regizorul german regăsește esența teatrului elisabetan în care publicul, invectivat de către actori devine parte integrantă a piesei. Microfonul, echipat cu o cameră de filmat, suspendat în centrul scenei devine elementul principal al parcursului scenic al lui Richard, element definitoriu al rechizitoriului său manipulator. Acesta îi permite lui Richard să comunice cu conștiința sa, cu martorii pasivi, disimulați la galerie (construcția supraetajată de tip piramidă răsturnată poate fi interpretată și ca o metaforă a puterii, elementele active ocupând platoul scenic), dar și cu complicii săi. Publicul, la rândul său, devine un martor pasiv al uneltirilor sale. În același timp, microfonul, devine un accesoriu fizic, o excrescență corporală al acestui star rock care improvizează cele mai sumbre uneltiri.

Grație scenografiei epurate a lui Jan Pappelbaum, acțiunea ni se dezvăluie pe toate coordonatele sale spațio-temporale. Asociind pământul cu structura metalică a supraetajării, aerul cu praful, scenograful conturează un spațiu atemporal, un circus mundi, o închisoare a puterii și a nebuniei. În acest decor, Lars Eidinger pare total bântuit de personajul său. Barbar, crud, teribil de inteligent, rege genial, villan de soi, pare a se distra în timp ce-și torturează victimele inocente. Devine rând pe rând personajul sângeros, regele blestemat, strategul eminent, dar și seducătorul narcisist, criminalul care ucide cu sânge rece deopotrivă bărbați, femei și copii. Reprezentația cultivă un soi de oroare onirică care captivează, iar talentul excepțional al actorului creează un Richard III somptuos și captivant.