Nu știu cum se întâmplă, însă, de ceva vreme, două sunt întrebările care mi se tot pun, în diferite contexte mai mult sau mai puțin formale: 1. de ce mă încăpățânez să scriu în reviste literare sau publicații culturale neindexate, din moment ce textele apărute în ele nu pot fi cuantificate într-un punctaj cât de cât decent, de care să mă pot folosi în cv-ul academic; 2. dacă tot continui să o fac, de ce nu public fie în reviste finanțate substanțial sau "cu adevărat vizibile", adică de o largă circulație online, fie direct pe diverse platforme, bloguri sau vloguri. Bref, în spații care să îmi procure măcar satisfacții materiale, dacă nu un plus de vizibilitate. (De fapt, știu bine de ce asemenea șicanări prea puțin colegiale s-au cam întețit în ultimele luni, dar nu e locul, aici, să învârt cuțitul în rănile de pe corpul publicistic neaoș, răni abia redeschise de cele câteva articole recente despre soarta revistelor culturale românești, rolul criticii de întâmpinare și câmpurile de forță, aflate într-o mișcare mediatică turbionară, adesea halucinantă, ce dictează mai mult sau mai puțin subiectiv ierarhiile literare de la noi.)

Nu voi relua, și aici, răspunsurile în general punctuale sau de-a dreptul telegrafice, pe care le-am dat în câteva rânduri. Bineînțeles, tot prin intermediul unor articole sau răspunsuri la anchete, publicate exact în paginile unor reviste culturale ocolite sau aproape hulite astăzi – și în general, din păcate, din doar câteva motive, nu foarte greu de ghicit: a.) pentru că sunt asociate exclusiv cu directori sau șefi de redacție considerați fie incomozi, fie manipulați/ murdari politic, fie pur și simplu nedemni de atenția figurilor (meta)critice din mainstream; b.) pentru că reprezintă regiuni (firește, provinciale în n sensuri...) care nu au niciun cuvânt de spus pe plan cultural și prin urmare trebuie ignorate cu totul; sau c.) pentru că, nereușind să configureze o direcție clară, și nici să coaguleze un grup de critici serioși, vocali și constanți, ele merită cel mult frunzărite disprețuitor de concurența serioasă, conform unor directive ale șefilor de cerc/ gașcă/ grup redacțional cu pretenții elitiste.

Am mai spus-o de multe ori, poate nu la fel de răspicat ca acum: mă întristează teribil lejeritatea (ori, după caz, răutatea pură, gratuită) cu care se aruncă, în diferite contexte mai mult sau mai puțin formale, enunțuri inclemente de genul: "Nu citesc revista...., pentru că nu merită efortul"; " Cum se numește?! Nici n-am auzit! Deci... nici nu există!"; "Cum să deschid așa ceva?! E o publicație patronată de ....." Și urmează, în funcție de poziționarea culturală ori ideologică a emițătorului, acronime sau abrevieri producătoare, chipurile, de fiori de dezgust total ori parțial ("Păcat că în ele mai publică X și Y... În rest, nimic!"). Le-am auzit, eu una, inclusiv pe holurile sau în amfiteatrele unor facultăți filologice din țară, fie în pauzele unor prelegeri de interes socio-cultural major, fie în timpul unor dezbateri stârnite de vorbitori firoscoși, invitați la manifestări științifice de prestigiu.

Încă și mai trist mi se pare faptul că asemenea rictusuri schimonosesc adesea figurile unor indivizi care se visează, deja, lideri de opinie critică, deși, la drept vorbind, nu se pot lăuda decât cu proze mediocre, grupaje sau plachete de versuri ce nu ies din rând și eventual un număr oarecare de texte (greu le-aș numi eseuri) pe teme impuse ori de cronichete însăilate, publicate în reviste pe care, culmea, alții le-ar considera provinciale – sau, mai rău, cu numeroase postări răutăcioase pe rețelele de socializare, menite a le asigura o popularitate rapidă și chiar a-i propulsa direct în vârful mainstreamului (închipuit critic) din spațiul spectral. Ceea ce nu-i oprește defel să își se atribuie etichete, atribute sau calități de vector critic pe care altădată trebuia să le dovedești măcar printr-o carte serioasă de autor, scrisă după o muncă de cercetare aproape sisifică. Una adevărată, iar nu simulată, nici substituită de bârfele ieftine ori de toată mâna colportate prin pseudo-redacții de revistuțe cu pretenții sau cafenele doldora de scriitorași închipuiți și revoltați (cum altfel?!), gata oricând – după caz, forță majoră și necuviință impusă de enteresele de grup – fie să își arate sprijinul față de membrii propriei găști culturale, fie să vitupereze, pe tonalități prestabilite, împotriva celorlalți. Pe care îi echivalează, fără niciun rest, cu potențiali concurenți, care trebuie urmăriți și, când se cere, penalizați. Ori, direct și ritos, cu adversari vulnerabili, numai buni de linșat mediatic. Eventual, în forme dintre cele mai expresive, și care, neapărat, trebuie să se obțină mai întâi girul stăpânirii (recte, al grupării).

Fără doar și poate, se poate glosa mult și bine pe marginea modului în care se construiește (de obicei, în timp și cu mare greutate) sau, dimpotrivă, se distruge (în general, cu oarecare ușurință, dacă asaltul este dictat din mai multe direcții) și o revistă, și imaginea ei. Mă voi limita doar la a confirma, răspicat, de ce îmi place să public în "Ficțiunea". Pe lângă faptul că mi se pare una dintre cele mai vii, mai proaspete și mai dinamice reviste de cultură din România, calitatea de redactor, dublată de aceea de președinte al filialei Iași a Asociației Creatorilor de Ficțiune, îmi oferă prilejul să lucrez, direct, cu unii dintre cei mai talentați și mai deschiși tineri pe care îi știu – pentru că am avut și bucuria de a-i avea ca studenți și ulterior masteranzi (la Filologia ieșeană, desigur). Pe cei mai constanți colaboratori îi veți găsi și în paginile numărului de față: cele două Alexandre, Luiza, Smărăndița, Teodora, Andrei și Răzvan au ales de aproape un an să își convertească o parte din și așa puținul timp pe care îl mai au la dispoziție (ca doctoranzi ori masteranzi în anul al II-lea) în lecturi critice de care să beneficieze, într-un fel sau altul, și piața ideilor literare contemporane de la noi.

La fel ca și ceilalți colegi de generație care continuă să pună osul – critic sau literar vorbind – la întărirea revistei (Ciprian, Ioana, Flavia, Mihai & co), tinerii aceștia talentați și inimoși citesc pe bune, nu doar răsfoiesc, disprețuitor ori superior, cărțile pe care niciodată nu le expediază din vârful condeiului (de fapt, al tastaturii), și nici nu se grăbesc să își înfiereze competitorii. Folosesc termenul fără rezerve, pentru că mă tem că mulți dintre cronicarii de întâmpinare de la alte reviste îi etichetează astfel pe cei care, în fond, fac exact același lucru ca și ei: trudesc pe brânci, pentru binele literaturii de azi.

Poate unii dintre tinerii de vârsta mea (aflați, pe românește, spre finalul celui de-al cincilea deceniu al existenței) își amintesc refrenul memorabil care, spre sfârșitul secolului trecut, făcea furori nu numai printre iubitorii hip hop-ului autentic, cu versuri puternice, miză socială și ritmuri realmente intoxicante: "Orice laș poate s-apese un trăgaci/ Orice paradă de bravadă se dublează c-o brigadă/ Pe orice stradă o iei, sunt câțiva zmei ca să vă radă/ Fiii mei, feriți-vă de ei și stați în gardă!". (Vaaai, ce scandalos, ce gusturi pedestre! Cum, profa nu știe doar de rock & other elites stuff?! Mai rău, ascultă R.A.C.L.A.?!!. Ooo, DA, încă de la finalul anilor 90! Și îi place la fel de mult ca atunci....).

Fără să se gândească, sunt convinsă, la zmeii sau zmeișorii conjuncturali din alte echipe redacționale, curajoșii tineri și foarte tineri de la "Ficțiunea" stau, vă asigur, altfel în gardă: nu cer și nu primesc recompense (apropo, niciunul dintre semnatarii acestui număr nu a primit vreodată măcar un șfanț pentru a semnala în paginile revistei volumele apărute la o editură sau alta), doar scriu limpede și concentrat, fără opinteli teoretice și ezitări păguboase, despre cărțile care le spun cu adevărat ceva. Fie despre lumea plină de convulsii, dar și de frumusețe, în care trăiesc, fie, pe scurt, despre ei înșiși. ATÂT.