Mereu am considerat că întâlnirile cititorilor cu universurile ficționale nu sunt pur arbitrare, ci implică o afiliere spirituală, de viziune, mai mult sau mai puțin conștientă, iar apropierea selectivă de anumiți scriitori e o manifestare a unui fatum metaliterar.

Pe Elif Shafak am îndrăgit-o de la prima carte citită. M-au atras sensibilitatea ei, acuitatea scriiturii, inteligența cu care operează trecerea între diferitele niveluri ale conștiinței și, în mod clar, asumarea cu care transformă orice trăire într-o formă de artă, închinată frumosului și speranței. Destinele eroinelor sale reprezintă veritabile parabole creionate în linii de forță, dublate de o finețe a construirii semnificațiilor, corespunzătoare unor arabescuri psihologice ce pun în evidență întreg talentul scriitoarei. Geografia simbolică a Istanbulului imprimă în ființa orașului, suprapersonaj-cheie în romanele lui Elif Shafak, legile scrise și nescrise ale iubirii, ale eternei lupte dintre viață și moarte, dintre timpul trăirii și timpul care ni s-a dat.

Ultimul său roman, 10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie (Editura Polirom, Iași, 2022, traducere din limba engleză și note de Ada Tănasă), impresionează atât prin construcția inedită, cât și prin subiectul ales, a cărui dezvoltare se grefează pe o modulație intimă a vocii narative, aflată la jumătatea drumului dintre propriul destin și cel al Leilei Tequila. Această ultimă poveste, înscrisă în descendența povestirii în ramă din 1001 de nopți, surprinde o lume cameleonică, ridicată pe fundalul unei contra-realități tradiționale, în cadrul căreia orice cântec de lebădă capătă o timbrare aparte, amplificată în planul de profunzime prin vibrațiile unui cor tragic nevăzut, ce însoțește ființa pe întreg drumul vieții.

În orașul care "este, și a fost mereu, de genul feminin" (cf. dedicației care deschide romanul), lumea nevăzută a tăcerii pare să fie înghițită de ritmul alert, ce contrabalansează două stări definitorii ale ființei: în spirit și în materie. Pentru protagonista romanului, Leyla Afife Kamile, cele 10 minute și 38 de secunde ulterioare morții fizice, corespund unui amplu periplu prin propria viață, vocea naratorială căpătând dimensiunea unei umbre ce întovărășește spiritul pe calea eliberării.

Capitolele gradează experiența desprinderii din matricea timpului fizic, devenit "fluid, un șuvoi năvalnic de amintiri ce se scurgeau una într-alta, trecutul și prezentul fiind de nedespărțit." (p. 21). Elif Shafak excelează în corelarea transpunerii emoțiilor cu descrierile minuțioase, articulate pictural, adesea dublate de o doză clară de organicitate: "Lumina ce se cernea prin vitraliile ferestrelor păta cuvertura de pe pat" (ibidem). Nu avem în vedere doar un resort compozițional menit să evidențieze întrețeserea dintre lumi, ci, mai degrabă, o semnătură a feminității cu care scriitoarea potențează privirea. Intrarea micuței Leyla în viață transferă intimității nașterii o dimensiune fabuloasă, integrând noua ființă în legendarul ciclu al destinelor. Prevestirea sumbră a moașei, "-Oho, o să plângă destul fata asta" (p. 24) se transferă asemeni unui ecou întregii construcții a personajului, coborât direct din matricea raiului: "Era ceva ciudat cu copilul acela, și nu doar tăcerea lui tulburătoare. Aplecându-se înainte, l-a amușinat. Exact cum bănuise – un miros prăfos, moscat, de pe altă lume." (p. 29). În realitate, romanul restaurează un moment inițial, "încă e cu ei" (ibidem), o revenire eliberatorie, prin moarte, la "acest tărâm fremătător, din această armonie mângâietoare pe care nu o crezuse posibilă vreodată, și, din acest albastru vast, luminos ca nașterea unei noi flăcări." (p. 356)

Deși conflictul narativ pare să fie unul care nu ar avea o miză foarte mare (moartea unei femei ușoare), în realitate, cititorul este antrenat într-o poveste tulburătoare despre moarte și despre viață, despre șansa de a iubi și de a fi iubit ori despre valoarea prieteniei într-o lume care mușcă cu sălbăticie din ființa celui aruncat în vârtejul ei. Începutul, construit în manieră ex abrupto, devine un punct de rezonanță pentru întregul roman, căci fiecare capitol se întoarce obsesiv și dramatic la imaginea corpului lipsit de viață al Leilei – nod narativ, în funcție de care este organizat întreg eșafodajul romanesc.

Ce atrage în mod particular atenția cititorului este modul aparte în care se realizează o polifonie compozițională ce depășește spațiul pur textual, în favoarea celui al receptării. Astfel, Elif Shafak echilibrează un paralelism puternic între personaj și discurs, acesta din urmă căpătând o extensie proprie de 10 minute și 38 de secunde în lumea post-lecturii. Fiecare voce apare într-o dublă ipostază: în una materializată și într-una re-creată, umbră a celei dintâi. În acest sens, miza romanului transpune esența literaturii, eternalizarea ei prin oferirea unui loc în chiar conștiința și în sufletul lectorului.

Schițarea portretului Leilei este realizată prin focalizarea mai multor lentile, fiecare cu un filtru propriu. Nu avem acces la mai multe reprezentări, ci la una singură, de natură compozită, care împletește fascicular fiecare punct de vedere. Pentru familie, protagonista este o rușine, motivul pentru care "Toată lumea ne vorbește pe la spate." (p. 12), deși intransigența afișată ascunde, cu ipocrizie, propria mizerie morală. Deșertăciunea, minciunile și nebunia, abuzurile fizice și sexuale, furtul de identitate simbolică ori fanatismul religios devin parte din ființa tinerei, a cărei cale de scăpare este fuga de acasă în Istanbul.

Orașul își scutură vremelnic strălucirea, arătându-și adevărata natură: "Istanbulul era o iluzie. O scamatorie care-o luase razna. Istanbulul era doar un vis ce stăruia în mințile hașișomanilor. Orașul nu exista de-adevăratelea." (p. 240) Visurile tinerei se sparg asemeni unui balon de săpun, căci existența ei va fi circumscrisă străzii bordelurilor, acolo unde își cunoaște adevărații prieteni și marea iubire.

În matricea narativă sunt fixate spații interstițiale în care Elif Shafak decantează dilemele personajelor din romanele anterioare și transpune printr-o voce din off marile adevăruri descoperite: "Lumea nu mai e aceeași pentru cine s-a îndrăgostit, pentru cine se află chiar în centrul ei; din clipa aia nu poate decât să se învârtă din ce în ce mai repede." (p. 178) În esență, Leila trăiește cea de-a patruzecea lege a iubirii, din romanul omonim: "O viață fără iubire e lipsită de însemnătate. Nu te întreba ce fel de iubire ar trebui să cauți, spirituală ori mateială, divină ori pământească, răsăriteană sau apuseană...Împărțirile duc doar la alte împărțiri. Iubirea nu poate fi nici numită, nici lămurită. E ceea ce e, pur și simplu. Iubirea e apa vieții. Iar cel ce iubește e un suflet de foc! Lumea se învârte altfel când focul iubește apa." (Cele patruzeci de legi ale iubirii, Editura Polirom, Iași, 2014, traducere din limba engleză și note de Ada Tănasă, p. 414)

Cu fiecare minut care se scurge, Leila apare în lumina altei oglinzi, cititorul descoperind în ființa ei spiritul liber, bunătatea, efervescența și tăria de caracter. Dincolo de statutul infam de lucrătoare în industria plăcerilor, eroina este o femeie reală, cu calități și defecte, al cărei drum stă clar sub semnul acelui atât de simplu numit "Kader". Prin povestea ei, autoarea suprapune o infinitate de rame, de povești ce au însoțit-o pe drumul scrierii. Regăsim ecouri stinse ale temei maternității din Lapte negru, ale incestului din Bastarda Istanbulului ori ale înfruntării cu propriul destin din Cele trei fiice ale Evei.

Istanbulul nu pare să fie un oraș al iertării, ci mai degrabă al pierzaniei morale. Cu toate acestea, Elif Shafak imprimă acestui spațiu valoarea unui Purgatoriu, cernând destinele tuturor personajelor printr-o sită fină. A fi diferit nu este echivalent cu a fi rău, așa cum noblețea spirituală nu se poate cumpăra, ci vine din chiar lumina interioară ce învăluie ființa în fața încercărilor destinului.

Bogăția sufletească a Leilei Tequila se revarsă și asupra celor cinci prieteni ai săi, Sinan Sabotaj, Nalan Nostalgia, Jameelah, Zaynab122 și Humeyra Hollywood, alături de care formează o familie de proscriși, legați prin cel mai sincer sentiment de iubire: "Cât despre familia de apă, aceasta se constituia mult mai târziu în viață și, în mare măsură, ți-o întemeiai singur. Deși era adevărat că nimic nu putea înlocui o familie de sânge iubitoare și fericită, în absența uneia, o familie de apă bună putea să spele rănile și durerea strânsă înăuntru ca funinginea. De aceea este posibil ca prietenii să ocupe un loc prețios în inima ta, chiar mai mult decât toate rudele laolaltă. Dar cei care nu știu cum e să fii disprețuit de propriile rude n-o să înțeleagă adevărul ăsta nici într-o mie de ani. N-o să știe niciodată că uneori apa sânge se face!" (pp. 236-237)

Conturat drept o reflecție pe tema "lumii ăsteia stranii", romanul capătă prin structură și mesaj tonalitatea unui manifest pentru întoarcerea către valorile fundamentale: iubirea, prietenia și curajul. Dincolo de povestea Leilei se ridică zidurile altei cetăți, una a libertății eterne a spiritului!

Elif Shafak, 10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie, traducere din limba engleză și note de Ada Tănasă, Iași, Polirom, 2022.