Revistă print și online

Creația psihică, creația artistică

Gaston Bachelard reproșa psihanalizei că se îndepărtează de însuși obiectul creației artistice, pentru a se cantona într-un domeniu prea uman și, prin asta, deloc specific artistului. Arta în sine nu este terapeutică, dar este evident că se poate insera într-un proces terapeutic. Din punct de vedere critic sau al publicului, indiferent că este vorba despre căutarea frumosului, a talentului, a tehnicii de interpretare/creație, de expresie, de comunicare, sublimare sau de substituție, avem de luat în seamă un travaliu psihic, interior: creativitatea psihică, potențialul creativ înnăscut, cum amintea psihanalistul Donald Woods Winnicott. Spre deosebire de activitatea creativă psihică, creația artistică (precum și cea științifică, și cea religioasă, pe scurt, culturală)) îl mobilizează pe subiectul creator cu toată lumea sa interioară, într-un spațiu ce nu mai este nici al său propriu, nici al celuilalt, și totuși comun ambilor, un spațiu tranzițional, cum l-a denumit D. W. Winnicott.

Am fost surprinsă – cu toată stranietatea neliniștitoare inclusă în sur_prindere - când, citind în urmă cu peste 15 ani una dintre cărțile renumitului psihanalist André Green, La Déliaison [Dezlegarea], am remarcat cui anume a dedicat-o. Citez: "Acelora dintre colegii mei care nu cred în posibilitatea unei psihanalize aplicate." Și surprinderea de atunci, ca și din prezent, a fost cu atât mai mare cu cât știam că Franța este și un tărâm al psihanalizei, și al literaturii, și al criticii/teoriei/tehnicii/esteticii literare, și al criticii psihanalitice, și al psihocriticii, iar André Green este deja un nume marcant; în toate aceste sfere de cunoaștere, pentru finețea psihanalizei și a criticii psihanalitice a textelor literare, prin multiplele articole, cărți, conferințe scrise și susținute pe acest liant psihanaliză – scriitură psihanalitică și literară – literatură. Căutarea originilor creației artistice – scriitură, pictură, muzică, teatru, film, dans, știință etc. – a fost și ne rămâne și nouă, psihanaliștilor, încă neliniștitoare, fiindcă originile, originarul, constituie pentru fiecare din noi o enigmă, oricât am merge pe firul analizei procesului creator și pe firul analizei pacienților noștri.

Psihanalista Joyce McDougall, spre finalul cărții sale, Pledoarie pentru o anume anormalitate, scria că fiecare om, în complexitatea sa psihică, este un creator, iar fiecare analiză este o odisee. Și, recunosc, așa am simțit și eu, de-a lungul anilor, orice călătorie prin viață, artă și psihanaliză. Autoarea scrie despre această capacitate psihică creatoare a fiecărui om, la începutul capitolului său "Psihosoma și psihanaliza", astfel: "Confruntat cu durerea fizică, cu sfâșierile interioare, cu traumatismele universale și personale pe care i le-a adus viața, omul este capabil să creeze o nevroză, o psi­hoză, un scut caracterial, o perversiune sexuală, vise, opere de artă — și maladii psihosomatice." Și continuă cu ideea că, artist al pro­priei sale ființe, omul este mai puțin capabil (fiindcă este dureros, înspăimântător, perturbator, înnebunitor șamd) să modifice forma creațiilor sale psihice, o structură ce are rolul nu doar să-i mențină în echilibru economia pulsională, ci și propriul sentimentul de a fi, de identitate. În acest sens, subiectul are tendința să re­ziste cu îndârjire la tot ce riscă să vătămeze sau amenință să distrugă această "fortăreață psihică" (B. Bettelheim), de existența căreia abia dacă este conștient, deoarece a locuit din totdeauna înăuntrul ei.

Știm deja, de peste 120 de ani, că Sigmund Freud, pe tot parcursul vieții lui, familiale și psihanalitice, a fost continuu pasionat și preocupat să exploreze, să caute, să înțeleagă tainele, enigmele creativității. În eseul său, Scriitorul și activitatea fantasmatică (de precizat că în traducerea franceză a articolului este: et la création littéraire - și creația literară, iar în traducerea engleză este daydreaming - reveria), se întreabă din ce surse își extrage acest străin, creatorul, inspirația, iar răspunsul său este (așa cum vom regăsi mai târziu la Donald W. Winnicott când vorbește despre fenomenele tranziționale și scriitură, creație, cultură, religie): "...un scriitor procedează ca un copil care se joacă: el creează o lume a reveriei, pe care o tratează cu foarte multă seriozitate, adică investește în ea o mare încărcătură afectivă, distingând-o net de realitate." Și adaugă, ulterior: "pe măsură ce crește, copilul încetează să se mai joace și, devenit adult, știe că nu mai poate continua să se joace sau să fantasmeze mult timp.", aici doliul după joc și fantasmare fiind inclus, chiar dacă neprecizat încă de Freud, dar readus în discuție, câțiva ani mai târziu, de Melanie Klein. Și, conchide Freud: "Când scriitorul prezintă pe scenă sau ne povestește ceea ce noi considerăm a fi reveriile sale, resimțim o mare plăcere, ale cărei surse sunt, pesemne, foarte variate. Modul în care scriitorul realizează acest lucru constituie secretul său; adevărata ars poetica rezidă din tehnica de a depăși acea repugnanță a cărei explicație trebuie căutată în granițele existente între un eu și alt eu."

În timp ce pentru Melanie Klein actul creator urmărește să repare obiectul pierdut, pentru psihanalista și scriitoarea Janine Chasseguet-Smirgel există o activitate creatoare în care scopul urmărit este acela de reparație a subiectului. Creația este o autocreație, care își extrage impulsul profund al dorinței pentru a depăși, prin propriile sale mijloace, golurile lăsate sau provocate de alții. Ea situează astfel creația într-o asumpție narcisică, în tentativa de a atinge integritatea, altfel spus de a depăși castrarea la toate nivelurile. Hannah Segal, o psihanalistă a cărei pasiune pentru scriitură, artă, cultură, a imersat tot discursul său psihanalitic și eseistic, vede creația ca o ecuație simbolică și pe care o definește astfel: “În ecuația simbolică, substitutul simbolic este simțit ca fiind un obiect originar (...) Ecuația simbolică este utilizată pentru ultima absență a obiectului ideal, sau pentru a controla obiectul persecutor". Din contră simbolul, fiind disponibil pentru sublimare și pentru împlinirea dezvoltării Eului este văzut ca reprezentant al obiectului. El ia naștere atunci când afectele depresive predomină asupra celor schizo-paranoide, unde separarea de obiect, ambivalența, culpabilitatea legată de pierdere pot fi controlate și tolerate. Simbolul este utilizat în acest caz nu pentru a nega pierderea, ci pentru a o depăși. La unii pacienți/subiecți, însă, produsele create, creațiile, reprezintă încă simbolizări concrete, substitute ale durerii deplasate de la obiectul vătămat/distrus/ucis. Destinul lor este identic: pierirea. La aceștia, reparația eșuează în a crea obiectul pierdut și moartea triumfă.

D. W. Winnicott descoperă însă un alt liant, într-o perspectivă "de viață", să spunem, nu "de moarte", între fantasme, joc și creativitate. Numește, prin expresia "arie tranzițională a experienței", un spațiu terțiar la care participă, totodată, lumea internă (Self) și lumea externă (other Self); este un concept fertil pentru aprofundarea cunoașterii procesului creator, pentru cunoașterea inhibițiilor sau a patologiei creatorilor. În gândirea lui Winnicott, "aria tranzițională este deschisă jocului, creativității artistice, sentimentului religios și visului".

După cum vedem, și Freud, și Winnicott accentuează ideea că un creator "se joacă" atunci când creează, ceea ce nu include absolut deloc vreo nuanță derizorie sau peiorativă, o banalizare sau o ridiculizare a procesului. Dimpotrivă, accentuează o anume originare primordială, o anume pulsionalitate, o anume forță/tensiune a pulsiunii de viață și a pulsiunii de moarte, a fantasmaticii și a dorinței, a afectelor incluse, a tumultului corporal și a imensului izvor inconștient al creației. Dacă amintim aici și angoasa și culpabilitatea (Julia Kristeva este unul dintre literații și psihanaliștii care au scris îndelung despre angoasă, vinovăție, melancolie și creativitate), atunci rezistența la activitatea creatoare, aidoma rezistenței la analiză, așa cum am remarcat în cazul analizanților artiști (pictori și scriitori, regizori și sculptori) se află pe aceeași scenă psihică și sting inspirația, sufocă produsul creator, așa cum se întâmplă și într-o relație primară toxică (denumită astfel de W. R. Bion) mamă - infans.

Desigur, invizibilă înainte ca doliul obiectului de iubire să fie făcut, frumusețea rămâne, durează și ne captivează încă și mai mult: "Înalta stimă cu care prețuim bunurile culturale (...) nu va avea de suferit în urma experienței fragilității acestora." (scria S. Freud în Efemerul) Care lucru nu ar fi deci atins de universalitatea morții: frumusețea? Creația? Ar putea fi frumosul acel obiect ideal care nu dezamăgește niciodată subiectul născut într-un "conflict estetic" (Donald Meltzer) încă de la început? Sau apare obiectul frumos ca un reparator indelebil și indestructibil al obiectului primar abandonant, absenteizant, situându-se astfel pe un registru diferit de cel pulsional, într-un mod atât de enigmatic atașant și decepționant, unde se instalează ambiguitatea obiectului "bun" și a celui "rău" (Melanie Klein)? Într-o logică melancolic-maniacală de genul: în locul morții și pentru a nu muri de moartea altuia (un fel de negare sau chiar de-negare a morții), eu produc un artificiu, un ideal, un "dincolo" pe care sufletul meu îl produce pentru a se plasa în afara sa: ex-thasis. Frumosul este ales sau creat pentru a putea amplasa toate valorile psihice perisabile. Proces care poate avea valențe creatoare, dar care riscă totodată să producă, pe matca sa mortiferă, doar urme delirante, oricât de înalt idealizante sunt ele, așa cum regăsim în clinica "psihozei melancolice", descrisă de A. Green.

Ca psihanaliști, ca scriitori, creatori ne punem însă și întrebarea: prin intermediul cărui proces psihic, prin ce modificare a semnelor și a reprezentărilor, frumusețea ajunge să depășească drama care se joacă între pierdere și înstăpânire asupra pierderii-devalorizării-dedării morții? Rămânem în căutarea răspunsurilor, adevărurilor și sensurilor mai departe.

Daniela LUCA

Psihanalistă, poetă și eseistă, Daniela Luca este, de asemenea, editor & traducător. Dintre titlurile mai recente, amintim volumele de eseuri de psihanaliză Cuvinte în negativ (2016), Estetica Inconștientului (2021), co-autor al volumului Rușinea - vocea, experiența și vindecarea rușinii în procesul terapeutic (2022), precum și volumele de poeme Intermezzo (2017) și Vatra Luminoasă (2019).

în același număr