Multă vreme profesorul, criticul și academicianul Eugen Simion a fost pentru mine o instanță abstractă, o ,,ființă de hârtie“, vorba lui Roland Barthes. O referință bibliografică de neocolit începând din liceu, coordonator al manualului de limba și literatură română din clasa a douăsprezecea, autor al prefețelor și postfețelor volumelor din colecția ,,Biblioteca pentru toți“ din anii 2009-2010, autor, de asemenea, al Scriitorilor români de azi sau al Dimineții poeților, studiu recomandat, îmi amintesc, pentru aprofundarea literaturii premoderne din programa de clasa a unsprezecea. O autoritate critică impersonală, o voce canonică venind dintr-un for îndepărtat, din lumea clasicilor, de lângă ,,domnul Rebreanu și domnul Sadoveanu“, cum povestea Marin Preda că se refereau, pios, consătenii lui la scriitorii din manuale. Nu cred că exagerez câtuși de puțin spunând că, deși nu i-am fost student, masterand sau doctorand, dumnealui mi-a fost, fără să o știe vreodată, profesor cu asupra de măsură. Indirect, mediat, mai întâi prin cărțile sale, apoi prin aparițiile în spațiul public și la diverse evenimente culturale urmărite prin ecrane de televizor, telefon și tabletă, până la conferințele în cadrul cărora l-am văzut aievea, bucurându-se de literatură ca la un festin.

Ultimul context în care l-am ascultat pe Eugen Simion a fost online, pe platforma ,,Cultura în direct“, inițiată în pandemie de Muzeul Național al Literaturii Române, într-o dezbatere despre Anton Pann, realizată împreună cu criticii literari Paul Cernat și Oana Soare. N-aș putea descrie profitul intelectual nebănuit pe care aparițiile, discursul, manifestările intelectuale în spațiul public ale unor personalități îl aduc unui număr, și el nebănuit, de beneficiari decât folosind, însă răsturnată, deturnată de la sensul ei originar, zicerea antonpanescă: ,,unde dai și unde crapă!“. Frumusețea e că de multe ori se întâmplă să crape foarte departe, într-un ecou cu bătaie lungă. Dincolo de competența spiritului său critic, de erudiția și energia sa creatoare, i-am apreciat disponibilitatea de a se adresa publicului larg, de a accepta să fie prezent în emisiuni care nu erau prin tradiție unele culturale, dar care deveneau cu siguranță astfel datorită prezenței sale. Eugen Simion și-a folosit altruist popularitatea, prestigiul și autoritatea de critic-somitate, de critic-reper, pledând pentru dimensiunea și relevanța socială a literaturii și a culturii. Nu mi l-am închipuit niciodată ca pe un adept al recunoașterii resemnate a statutului marginal, secundar al literaturii. L-am perceput, dimpotrivă, ca pe un excelent mediator între literatură și public, ca pe un promotor al cărții în climatele extraliterare, în lumea mainstream-ului, printre oamenii pragmatici, practicieni, inclusiv printre cei care înțeleg să aloce literaturii cel mult un sentiment de respect, de minimă deschidere, ca unui element de cultură generală. Cred că unul din numeroasele merite pe care le-a avut a fost acesta: că nu a ezitat niciodată să le vorbească și lor. În anii masteratului, profesorul și criticul Mircea Martin ne-a oferit o definiție foarte exactă a intelectualului: față de snob (al cărui rol de propagare a culturii nu trebuie nici el neglijat), intelectualul nu disprețuiește, nu se compară orgolios și ostentativ cu cei ce nu citesc. Eugen Simion a ilustrat, cred eu, această calitate a intelectualului autentic: a avut disponibilitatea să provoace și să stimuleze interesul pentru literatură depășind reticențe și prejudecăți.

M-am întrebat nu o dată (iar zilele acestea cu atât mai mult) de unde venea deschiderea sa către interlocutor, îmbinare de exigență și bunăvoință, onestitate față de obiectul profesiei și deopotrivă răbdare și flexibilitate, un aer jovial, tineresc aș spune. Nu avea nimic hâtru; nu l-am văzut niciodată grăbit să corecteze sau să intimideze prin erudiția de care n-a făcut paradă. Tact pedagogic? Cred că și asta, dar și ceva în plus. Ceva aristocratic, ceva ce ține de o înțelepciune patriarhală. Un anumit umanism al gândirii și o cultură a dialogului, a înfrânării prejudecăților și a înlăturării a tot ce e pripit, forțat, agresiv, extrem și hazardat. Am învățăt de la Eugen Simion că literatura și morala, cultura și spiritualitatea nu se exclud, că o anumită ingenuitate și bunătate pot lărgi perspectiva hermeneutului, îl pot face mai atent, nu tolerant față de nonvaloare, dar caracterizat de o răbdare foarte înțeleaptă care adesea e răsplătită. Nu e oare Dimineața poeților cel mai concludent exemplu de încredere și tenacitate care dau rezultate provocând revelații și delectări aparent nesperate? Fără să-i fi citit cărțile și fără să-i fi urmărit aparițiile în spațiul public aș fi înțeles, cu siguranță, mai puțin despre rostul, dozarea și limitele teoriei în critică, despre necesara prudență (nu neapărat scepticism) față de ,,isme“, față de ,,ultima modă“ în metodologiile de cercetare ale studiilor literare, față de tot ce se impune ca un ,,must have“. Și, poate cel mai important, n-aș fi crezut niciodată atât de mult cât cred azi că literatura poate fi, cu toată marginalitatea ei, cu toată condiția de Cenușăreasă, o ,,cale regală“ pentru evoluția oricărei societăți care nu vrea să cedeze fake-news-ului, fake-ului generalizat și presiunii dezumanizante a unui ghem de crize.

Imaginea criticului, profesorului și academicianului Eugen Simion se asociază aproape invariabil în memoria mea cu ilustrațiie trilogiei Forsyte saga a lui John Galsworthy, realizate de Val Munteanu la ediția din 1985 apărută la BPT, în care aristocrați britanici par să privească grav, cu ținuta lor lor nobilă, apusul unei ere. De ce această asociere? Poate pentru că opera critică a lui Eugen Simion, luminoasă, suplă, având ceva din farmecul și din aerul diafan al poeziei concitadinului și colegului de școală Nichita Stănescu, dar și atitudinea sa olimpiană mi-au evocat mereu ceva din calmul atmosferic al verilor târzii, ,,indiene“, limpezi (nu se numea unul din interludiile trilogiei lui Galsworthy The Indian Summer of a Forsyte?). Și probabil, de asemenea, pentru că, așa cum Galsworthy și-a iubit personajele, admirându-i tandru-ironic pe burghezii lui, simpatici în pofida tuturor metehnelor lor, Eugen Simion i-a iubit, pe lângă scriitori, și pe cititori, pe toți. I-a prețuit, i-a format și le-a pus la dispoziție literatura română ca pe o resursă mereu valabilă de care a știut că vor avea (din ce în ce mai multă) nevoie.