nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Și s-au prins în brațe, și s-au strâns...

Bârfa e chemare și nevoie de bază a omului. La fel cum un învățat simte nevoie să adune cât mai multe cunoștințe și apoi să le împărtășească prin prelegeri și pagini scrise, tipărite și răspândite, așa și restul oamenilor sunt mânați de dorința de afla și de a spune mai departe. Iar în redacția ziarului Punctul, bârfa e cel mai natural element. Atomul în jurul căruia se coagulează știri, reportaje, anchete. Ziariștii își construiesc articolele de la frânturi de informație, de la discuții purtate cu jumătate de glas pe holurile instituțiilor, șoptite la o țigară, aruncate dintr-o parte în alta. Ce altceva decât bârfe?!

Priviți spațiul deschis care ocupă un etaj întreg dintr-o clădire turn, cu pereți de sticlă. Pe birourile albe zac monitoare pătrățoase și laptopuri ceva mai noi. Pe ici, colo sunt mici obiecte personale. O ramă cu o fotografie, jucării primite ca suprize la dulciuri sau în pungile cu chipsuri, un turn Eiffel în miniatură, un ghiveci cu vreun cactus prăfuit. Bârfa circulă aici precum aerul condiționat, ba chiar mai rapid și mai pătrunzător pentru că nu e nevoie de apăsarea unui buton de telecomandă.

Ducu Antonie este reporterul principal al secției economic. Analizele și știrile sale sunt citite cu interes la pagina 5. Sub titlul negru, cu litere groase, îi apare numele și o caricatură. Așa sunt prezentați în paginile Punctului toți reporterii și autorii. Ducu e creionat cu un nas mare, gură și buze groase, ochi rotunjiți, bulbucați. Părul negru îi e desenat vâlvoi. Oricine îl vede în realitate, îl recunoaște fără probleme. Se îmbracă mereu lejer, dar fără să întoarcă spatele eleganței. Are câte un pulover simplu, gri sau albastru, pe sub care se vede o cămașă mereu albă. Ceasul e un model ieftin, dar cu o curea din piele, de efect. Dacă poartă blugi, atunci îi alege pe cei negri. Și niciodată nu face concesia de a încălța pantofi sport colorați, cu cine știe ce dungi sau desene. N-are costum pentru că nu e om de afaceri, dar nici ca un huligan de pe stadion nu are de gând să se îmbrace.

Acum se ridică de la biroul său cu un calculator vechi, dar credincios, ocolește alte câteva mese și intră într-o discuție cu o colegă. Ramona Chindriș lucrează la secția monden și mai primește ponturi de la Ducu. Vreo directoare de companie nou apărută pe piață care ar putea fi combinată cu un fotbalist fără club ori cu vreun cântăreț fără melodii și casă de producție. Ramona se ridică de pe scaunul ergonomic care nu e prea comod și rochia verde i se întinde pe trupul înalt. E cam la același nivel cu Ducu și zâmbește ca într-o reclamă la pastă de dinți.

-Deja simt privirile din jur cum ne înțeapă, comentează ea amuzată.

-Atunci eu o să mă sprijin de biroul tău, îi răspunde Ducu, și-ți zâmbesc fâstâcit, să pară că sunt gata să cad în genunchi.

Ramona râde potolit, dar folosindu-și din plin trăsăturile. Pomeții proeminenți, dinții albi și egali, ochii căprui și ușor oblici. Sub materialul verde al rochiei se ghicește un bust cărnos. Picioarele galbene sunt dezgolite deasupra genunchilor. Unii spun că sunt cam groase aceste picioare, dar Ramona nu le ascunde niciodată. Părul ei castaniu, de un blond stins, se odihnește într-o coadă stufoasă și dreaptă. Discută cu colegul de la economic despre o gală a oamenilor de afaceri de unde ar putea scoate și ea câteva subiecte. Prieteniile în redacție funcționează cel mai bine între cei din secții diferite. Reporterii care se ocupă de aceleași domenii au tendința să se privească suspicios. Nu e vorba că și-ar fura subiectele, ci se simte mai degrabă o fatalitate greu de pus în cuvinte. Inspirația este ceva nedefinit. La fel și sursele: orice și oricine poate deveni o sursă. Și există cumva credința că ideile nu circulă doar în capul reporterului care le-a gândit prima oară. Ele au o viață proprie și pot fi înhățate de oricine se află în apropiere. Așa se explică gelozia profesională la publicarea unui articol extrem de reușit. Colegul din stânga sau cel din dreapta simte că ar fi putut înhăța și el bârfa de la care a pornit totul. Ba chiar capătă impresia că în ziua următoare fix asta urma să se întâmple. Bărfă sau idee originală, nici nu mai contează diferența.

-Cred că ar trebui să purtăm din nou măști sanitare pe-aici, spune Ducu din senin.

-Ai luat-o razna băiete, îl contrează Ramona.

-Uiți avantajele. Așa am putea vorbi nestingheriți în mijlocul redacției despre orice. Știi că acum ni se citește pe buze, nu?!

Fata chicotește.

-Și, în plus, eu am impresia că masca scoate în evidență frumusețea ochilor unei femei.

Ducu se fâstâcește când spune asta. Dar o face în felul său natural. Ramona, în schimb, devine mai dreaptă. Ochii i se alungesc și parcă iese la iveală femeia din copila în rochie care fusese până atunci.

Lângă cei doi reporteri se oprește o altă tânără, cam tot pe la 30 de ani. Miruna Ionașc lucrează la secția eveniment.

-Miroși a sânge, fată, îi aruncă Ramona cu dragoste.

Nou venita aprobă din cap.

-Crimă. Gelozie. Scandal monstru între rudele moartei și cele ale criminalului. Prima pagină îi aparține subsemnatei!

Miruna are părul negru strălucitor, tuns băiețește, și poartă mai mereu pantaloni la care asortează pantofi cu vârf alungit și tocuri cui pe care navighează precum un baschetbalist în cel mai comod echipament sport. Când zâmbește, ai impresia că exagerează, că seamănă cu o păpușă cu colțurile gurii ridicate, ochii întinși, obrajii umflați.

Ziua se scurge rapid și ferestrele late, albăstrui, care încadrează redacție din două părți, se întunecă. În redacție vin forțe proaspete: tura de noapte care urmează să pregătească ediția din ziua următoare. Salahori sunt numiți aceștia, în glumă. Și asta pentru că munca de bază o fac cei de pe zi. Cuvintele sunt încleiate în articole deja, titlurile sunt atent ticuluite, fie amuzante, fie dure ca un bolovan de munte. Nu mai rămâne decât punerea lor pe hârtie. Punctul e unul dintre puținele ziare care mai apar în România și a rezistat tentației de a trece în online. Iar șefii acestuia n-au făcut greșeala de a alege un motto la îndemână. Ei nu pun punctul pe nimic. De fapt, ziarul nu are vreo propoziție memorabilă care să atârne pe prima pagină.

Unii angajați coboară pe scări de la etajul cinci pentru că nu vor să se înghesuie în fața liftului. Așa fac Ducu, Ramona și Miruna. Vorbesc despre filmele de pe Netflix și HBO Go. În parcarea de la demisolul blocului turn se despart. Ramona o ia spre mașina sa. Ducu o întreabă pe Miruna dacă vrea s-o lase la metrou. Fata dă din cap, doar de asta coborâse până aici.

În interiorul mașinii se face repede cald. E un model de Skoda mai vechi, dar funcțional. Miruna trage scaunul din dreapta cât mai în spate și își întinde picioarele lungi și subțiri. Apoi își desface paltonul gri, cu nasturi mari.

-Sunt ai mei în vizită. Și știi ce înseamnă asta, nu?! Că tre să le gătesc ceva.

Pufnește pentu o clipă, apoi redevine serioasă.

-Dar vin atât de rar. Normal că o să le pregătesc ceva, să creadă că au o fată gospodină. Că tot își fac griji că nu-s măritată. Măcar să vadă că am stofă de nevastă.

Ducu dă din cap, urcă rampa care îi duce către șoseaua aglomerată, dar face stânga atunci când prinde un spațiu liber.

-Ai schimbat traseul, îl întreabă îngrijorată Miruna care știe că stația de metrou e în partea cealaltă.

-Te duc până acasă. Dacă sunt ai tăi la tine, nu are rost să pierzi timpul. Nu-ți face griji. Știu o scurtătură!

Așa e Ducu. Adunat dintr-o neorânduială plăcută. Părul învârtejit peste cap, gulerul cămășii ridicat într-o parte. De multe ori tăcut. Unii spun că asta ascunde timiditate, alții îl acuză de uneltiri și superioritate.

Miruna trăncănește vrute și nevrute. Despre crimele și incendiile ei, despre ce fel de copil era în urmă cu 20 de ani. Pe nesimțite, mașina prinde un loc liber de parcare în fața blocului ei. Fata se oprește și ea dintr-o dată, ca un motor defect.

-Știi...

Și trage aer în piept.

-N-ai vrea să urci? Adică să stai cu noi la masă? Tata e înnebunit după articolele tale. Normal, dacă ai timp.

Ultimele vorbe seamănă cu un steag alb fluturat după cine știe ce atac îndrăzneț în fața unei armate net superioare.

-Dacă nu te deranjează, sigur, răspunde Ducu mișcând energic din cap.

Tânărul descoperă doi soți inimoși, plini de viață, cărora le dă cam 65 de ani, deși par să aibă mai puțin. Nu sunt exagerat de călduroși, dar îi dau de înțeles că se bucură de prezența lui. Tradiția de a lua masa în familia Ionașc seamănă cu cea din filmele americane. La început se spune o rugăciune. Apoi se împart bolurile aburinde din care fiecare se servește. Iar discuțiile nu se opresc nicio clipă.

-Articolul dumne..., pardon, articolul tău, se corectează domnul Ionașc după ce Ducu îi ceruse de mai multe ori să se tutuiască, a fost genial. Analiza despre vechile combinate comuniste. Noi aveam impresia că tinerii nu mai știu ce-a însemnat perioada aia. Și probabil că nici nu știu mulți. De asta sunt foarte bune articolele astea.

Ducu e mândru că cineva își amintește de un articol de-al său, vechi de mai bine de șase luni. Mama Mirunei simte nevoia să spună ceva și despre munca fiicei ei.

-Întotdeauna ne e teamă de anturajul Micăi.

Miruna roșește așa cum făcea și Mica pe la patru-cinci ani, când era alintată așa. Acum observă privirea curioasă a lui Ducu și roșeața parcă e mai aprinsă.

-Tot timpul la incendii și accidente, înconjurată de polițiști și de martori curioși.

-Acum două zile am fost și la penitenciar, mamă, o tachinează tânăra. Să vezi acolo pericol.

Domnul Ionașc râde sonor.

-De asta e bine că mai are parte și de ajutorul lui Ducu, de sfaturile lui.

Apoi se întoarce către soția sa, ca și cum ar fi doar ei.

-E altceva când ai pe cineva în preajmă! Altul e jocul în doi, draga mea.

Miruna aproape că plonjează în farfuria cu chiftele în sos roșu.

-Tatăăă, se apucă să-l certe.

-Tatăl tău are dreptate, intervine imediat Ducu.

Roșeața Mirunei capătă o paloare roz, de plăcere. Din fericire, discuția nu lâncezește iar Ducu nu-și scapă tacâmurile ca s-o ia la fugă. După desert se face referire la un vin. Ducu cere doar un pahar cu apă.

-Acum gata, scăpați de babalâci, rostește vesel domnul Ionașc. Știm cum sunteți voi, tinerii. Puteți să vă închideți la voi în cameră. Dar fiți pe fază: mama mai trage cu urechea pe la uși.

Doamna Ionașc îl lovește în joacă iar tinerii dispar. Miruna deschide ușa maronie care dă înspre o cameră mobilată cu un birou, o bibliotecă plină cu ediții din Punctul și un dulap mare, încărcat probabil cu haine. O canapea demonstrează că încăperea e pe jumătate birou, pe jumătate cameră de oaspeți. Închide ușa în spatele ei și trage aer în piept.

-Îmi pare rău. Tata a înțeles, nu știu cum, că suntem împreună. E vina mea. Am tot trăncănit și am văzut cum fața mamei s-a luminat. Li se pare că dacă acum sunt singură, atunci așa o să rămân pe vecie. Dar abia ce m-am despărțit de Lucian. Îl știi, comisarul de la poliția muncipală. Și n-am chef de... N-am chef să mă leg acum la cap. Adică, da, de ar apărea cineva potrivit... Dar nu sunt disperată. Și vreau ca ai mei să fie liniștiți. Peste două zile pleacă și...

Ducu își plimbă ochii pe ziarele îngrămădite pe rafturi, revine asupra Mirunei și îi răspunde pe șoptite.

-Sunt încântat să fiu iubitul tău închipuit.

Și amândoi izbucnesc în râs. În seara următoare pleacă la ore diferite de la muncă pentru că Ducu trebuie să participe la bilanțul unei companii de importuri în care se vor acorda și niscaiva premii pentru oamenii de afaceri. Toamna e plină de astfel de evenimente. Dar pe la opt și jumătate bate la ușa Mirunei. Intră pentru scurt timp și îi oferă doamnei Ionașc un ghiveci cu mușcate.

-Am reținut că vă plac mult și am spus să vă fac o supriză.

Pentru domnul Ionașc are sticlă de vin.

-Și mi-am spus că trebuie să-mi cer scuze pentru că nu petrec suficient de mult timp cu Miruna. Dar perioada asta e foarte aglomerată. Așa e în fiecare an.

Tatăl fetei dă împăciutor din cap.

-Știm, știm foarte bine. Și avem încredere în tine. Ești expert în economie, știi că nu e rentabil să plătiți două chirii prea mult timp pe vremurile astea.

Miruna apucă abia în ziua următoare să-și ceară scuze pentru această remarcă. Dar Ducu nu pare să aibă probleme.

-Oricum, diseară scap de ei, spune Miruna. Îi urc în tren, la cușetă, și duși sunt.

Cei doi fumează într-un balcon de la etajul 5, deasupra unei priveliști acoperite de o ceață care începe să se destrame, scoțând la iveală clădirea unui hotel și scheletul altui bloc turn aflat în construcție.

-Vrei să vin cu tine, o întreabă Ducu aparent indiferent.

-Dacă vrei, da, răspunde Miruna încercând să mimeze aceeași simplitate în exprimare.

Oftează în aerul rece și spatele i se zguduie. Ducu o privește pentru o clipă.

-Ciudat lucru oftatul ăsta. Nu al tău. În general. Mi se pare că descrie niște trăiri atât de diferite. Poți să oftezi de cea mai cruntă dezamăgire sau pentru că ești cuprins de o fericire fără margini. La extreme, înțelegi?!

Norii de fum de țigară se desprind de buzele lor ca niște baloane de săpun și se destramă peste balustrada metalică.

-Uneori e sufocant să fii singură, murmură Miruna în cele din urmă și mai oftează o dată.

Gara de Nord e aglomerată și cei doi își pun măștile sanitare. Părinții fetei veniseră mai devreme cu un taxi și îi așteptau pe peron.

-Ar trebui să ne ținem de mână, nu?!

Miruna parcă se îndreaptă și mai mult de spate când aude propunerea lui Ducu. Tocurile ei țăcănesc pe podeaua murdară. Întinde mâna stângă cu palma deschisă către brațul lui Ducu. Îi simte materialul aspru al sacoului. Apoi degetele lungi care se întorc spre ea. Palmele se lipesc într-un mod caraghios și incomod. Degetele fiecăruia caută spațiile goale și prind mai bine mâna străină. Amândoi zâmbesc sub materialul măștii de protecție.

Ascultă vorbele părinților înlănțuiți, strângându-se când mai tare, când mai încet. Comunică prin degete și palme. Miruna își cere scuze strângându-l. E penibil, știu, dar sunt ai mei... Ducu îi răspunde, scuturându-i ușor mâna. Hei, e ok, nu te agita... Parcă și căldura din piele e de intensitate diferită, în funcție de cuvintele pe care le schimbă așa.

Domnul și doamna Ionașc se urcă în vagon și cei doi tineri habar n-au ce au ascultat și ce au spus în ultimele 10 minute. Ducu deschide primul gura.

-Crezi că... Adică, se uită pe geam. Crezi că ar trebui să ne sărutăm? Nu ne-au văzut niciodată și o să intre la idei...

-Pun pariu că mama asta urmează să-i spună tatei: copiii ăștia au depus un jurământ de castitate?!

Dar niciunul nu mai zâmbește. Aproape că se izbesc unul de fața celuilalt când își amintesc de măști. Le trag grăbiți sub bărbie și buzele groase ale lui Ducu se trântesc peste gura subțire a Mirunei. La început își mișcă buzele unele peste altele. Apoi Miruna deschide ușor gura și își simt unul altuia fierbințeala: miros de Orbit și gust de țigări. Trenul se pune în mișare. Ei încă au mâinile înlănțuite, chit că buzele s-au despărțit.

-Vrei să te conduc, întreabă Ducu.

Miruna îl strânge tare de mână și aăsta e un răspuns suficient. Drumul e aglomerat, fac o oră, dar nu realizează scurgerea minutelor care nu sunt nici lungi, nici scurte. Parcă sunt lipiți de asfalt, dar în același timp orașul, timpul, realitatea aleargă pe lângă ei.

Trântesc portierele, ea se scotocește după chei, el deschide ușa. Sărutările devin tot mai pătimașe, mângâierile mai aprinse, mai apăsate. Pasiunea încinsă nu le mai dă timp să se gândească la ceva. E singurul moment în care vocea acea din interior, localizată de unii în minte, de alții în suflet, tace.

Dezbrăcați, răsuflă cu greu. Își trag hainele înapoi pe ei în tăcere și se mută în bucătărie. Miruna deschide geamul și aerul rece e ca o cafea tare. Își aprind câte o țigară.

-În filme se fumează în pat, nu? Doamne, ce plină de ifose sunt. Te-am cărat în bucătărie, să nu se simtă mirosul în dormitor. Asta în timp ce... Noi...

-E foarte bine aici. Plus că nu m-ai tras după tine, o liniștește Ducu.

Câteva clipe de tăcere curg fără vreun dram de stinghereală. Miruna scoate aerul din piept cu un oftat sonor.

-Ăsta a fost de fericire, rostește ea drept explicație. Suspinul, se completează imediat. Dar am înțeles ce mi-ai povestit atunci, la țigară. Știu ce e suspinul de disperare. E o melodie la radio. Doamne, o să spui că sunt o manelistă. E ceva latino, ritmat și atât, fără sens. Me muero, me muero, se tânguie o duduiță blondă, bănuiesc eu. Știu că e stupid, dar ăsta era ritmul disperării mele. Me muero, me muero...

Privește prin chenarul de termopan înspre orașul cenușiu.

-Nu sunt vreo sinucigașă, dar cred că simțeam disperarea celor care se pregătesc să sară de la înălțime, doar ca să nu mai audă un refren stupid. Dar acum sunt fericită...

Se întoarce brusc spre Ducu. Tânărul e cu hainele în dezordine, cu cămașa scoasă din pantaloni, încălecând invers un scaun de bucătărie.

-Dar să nu crezi că m-am transformat în mama. Nu pun presiune pe tine. Nici nu presupun că suntem împreună. Pur și simplu lăsăm lucrurile să evolueze de la sine. Dar ajutorul dat cu părinții mei, faptul că ai intrat în joc... Și seara asta. Toate m-au făcut să oftez de o fericire... liniștită!

Ducu nu spune nimic. Zâmbește și trage din țigară. Nu rămâne peste noapte și nu domnește stinghereala între ei la despărțire. Nu are haine de schimb iar a doua zi trebuie să fie devreme la o conferință. Totul e normal.

În schimb, un soi de amețeală pune stăpânire pe simțurile lor iar gesturile par amorțite când se reîntâlnesc în redacție. Ramona, fata de pe monden, îi privește cu atenție. Se consideră confidenta Mirunei și are impresia că-i poate spune celeilalte tot ce are pe suflet. Sau aproape tot. Știe că cei din jur o consideră superficială. Genul acela de fată înaltă, cu forme bine rotunjite, obsedată de machiaj, rochii alese și poze pe Instagram. Genul acela care nu întoarce capul după un claxon strident pe stradă ori după un fluierat dar care își dorește să fie pe locul din dreapta, într-o mașină scumpă. Faptul că realizează asta are un impact direct asupra relațiilor cu cei din jur.

În momentul în care discută cu un bărbat, indiferent ce fel de legătură au, simte privirile pofticioase, simte cum e dezbrăcată. Aude gândurile celuilalt. Asta-i fată dintr-alea, spun ochii, mâinile, gesturile respectivului.

De Miruna o leagă singurătatea. Amândouă își povesteau mai degrabă despre relații ratate și despre un pat gol, despre un tip care nu are ochi pentru ele, care nu vrea să le descopere așa cum sunt în realitate. Ducu e mereu colegul prietenos și săritor, fără să se simtă obligat să facă avansuri doar pentru că așa se poartă băieții când stau lângă o fată atrăgătoare.

Ramona simte imediat că între cei doi s-a petrecut ceva. Nu e vreun fin observator al naturii umane. Nici psiholog. Dar știe cum s-ar comporta ea. Și vede micile nepotriveli, gesturile reținute și mai ales acel ceva din priviri. Nu pasiune, ci mai degrabă conștientizarea faptului că doi oameni se cunosc. Știe că e absurd să crezi că a sta dezbrăcat o noapte lângă altcineva înseamnă să ajungi să-l știi cu adevărat pe celălalt. Dar e o barieră spulberată. Stinghereala e doar din cauza convențiilor, produsă numai și numai de celelalte persoane.

Nu spune nimic, nu face nicio observație, doar așteaptă destăinuirile Mirunei. Și cu fiecare oră care trece devine tot mai geloasă.

Își spune că prietenia lor nu valorează nimic. Că Miruna are impresia că a descoperit o nestemată și vrea s-o țină doar pentru ea, ca în acele filme în care prietenii dau un jaf, apoi se atacă unul pe altul pentru a rămâne singuri cu prada. Se simte mai singură, ca și cum ar fi fost părăsită de un iubit. Nu Ducu îi provoacă aceste reacții, ci tocmai atitudinea reținută a Mirunei.

Prietena mea, da, sigur, murmură Ramona de una singură, cu căștile trase peste cap și fața luminată de monitorul calculatorului.

Treptat, la nivel de câteva ore, iese la suprafață răutatea. Începe să observe doar lucruri enervante la ceilalți. Tăcerea superioară a lui Ducu. Zâmbetul fals al Mirunei. Și simte nevoia să arate că e mai atrăgătoare, mai alegantă. Cine se îmbracă în blugi și cu tocuri de doi’șpe în picioare, pufnește disprețuitoare. Spre seară realizează ce o doare cu adevărat. E singură. Singură, fără o prietenă care să i se destăinuie. Singură, fără să fie așteptată de cineva acasă. Singură, cu un pat gol, fără sms-uri stupide cu emoticoane drăgălașe. Fără flori, fără două cești de cafea, fără două pahare de vin, fără două biete la film.

Ramona avea parte de multe invitații, de apropouri și avansuri berechet. Le refuza simțind cum respectivii erau atrași doar de exteriorul ei, de niște sâni naturali umflați, de niște picioare lungi, de un fund bine pus în valoare de o rochie strânsă pe trup. Știa că o relație începe printr-o atracție fizică și apoi se poate dezvolta în ceva durabil, dar meseria ei o învăța aproape zi de zi că trupul este o marfă. Vedetele mondene schimbau partenerii, trădau și se lăsau trădate pentru a ajunge în centrul atenție. Și marfa principală era reprezentată chiar de carnea lor. Niciun personaj despre care scria n-ar fi dat doi bani pe nevoile sufletului. Așa că Ramona proiecta această realitate și asupra propriei vieți și încerca din răsputeri să o evite.

În același timp, refuzând toate avansurile, îi creștea încrederea în propria persoană. Trecea peste micile plăceri ale vieții, căuta sensul profund, ascuns majorității oamenilor. Era un om superior, își spunea liniștită, ba chiar mândră. Efectul advers: creștea și teama de singurătate. Dar nu era o anxietate care s-o determine să dea vina pe propria persoană. Nu era singură din cauza propriilor lipsuri. Cei din jur nu aveau ce să-i ofere. Cei din jur erau lupi care vânau o halcă de carne, nu un suflet.

În plus, Ramona Chindriș era lovită de o molimă, asemeni colegilor ei. Își câștiga pâinea scriind. Gândurile și vorbele ei prindeau substanță, erau tipărite. Citite, duse mai departe. Căpătau o formă solidă față de miliardele și miliardele de cuvinte rostite zi de zi, aruncate în vânt și pierdute la fel de ușor. Niciunul dintre ziariști nu se gândea la moștenire în adevăratul sens al cuvântului. Dar toți simțeau, sub o formă sau alta, că lasă ceva în urmă. O amprentă a existenței lor, una de neșters.

Trecură câteva zile. Toamna se amărâse și mai multe, zilele erau cernite, trecute ca printr-o ceață nesfârșită. Aveai mereu senzația de șosete umede și frig la spate. Simțind parcă nevoia de a compensa urâțenia acelor zile, Miruna se îmbrăca în culori tot mai aprinse. Asculta în căști, la calculator, melodii latino ritmate în care nimeni nu mai murea. Într-o zi, coborând pe scări din redacție pentru că era buluc în dreptul liftului, îi șopti Ramonei, ca pe o bârfă că are pe cineva.

-Ducu nu-i atât de tăcut în pat, țin să te anunț. Ssst, făcu ea când văzu că Ramona se întoarce, gata de vreo reacție zgomotoasă.

Mai povesti câteva detalii, mai mult șoptite. Nu simțise nevoia să ascundă relația cu Ducu, dar nici nu-și dorea să răspândească vestea prea repede, speriindu-și astfel partenerul. În plus, n-ar fi vrut nici în ruptul capului să pară “fiartă", cum spuneau adolescenții de azi, pe o relație abia formată. De asta se și exprimase atât de lejer în fața Ramonei. Cealaltă tânără era cât pe ce să răbufnească. Nu înțelegea de ce Miruna trata atât de ușor o legătură care se putea transforma într-o relație adevărată. Fetele nu-și mai spuneau ce simt cu adevărat.

Adevărul e că Miruna nici n-avea ce să spună prea multe. Era năucită de fericire, așa cum un iepure se blochează în mijlocul drumului, țintuit de farurile mașinii. Făcea tot posibilul să-și ignore temerile. Ducu nu rămâne peste noapte… Ducu nu mă invită la restaurant… Ducu se grăbește spre dormitor și cam atât… Dar își spunea că sunt la început, că nu trebuie să lase patima să grăbească lucrurile, să le ardă. Ducu e un amețit care își pune ordine în viața profesională și în cea personală… Ducu mereu mă întreabă cum mă simt, dacă am impresia că ne grăbim, dacă vreau altceva… Ducu e grijuliu și nu se gândește doar la plăcerea lui…

Într-o seară, când o conducea spre casă, îl chestionă ca la un interogatoriu.

-Știi prea bine, domnule Antonie că lucrez mână în mână cu poliția. Și am împrumutat din metodele lor. În seara aia, atunci, când ai stat la masă cu ai mei…

Ducu era concentrat la condus, dar umerii i se ridicaseră brusc, semn că devenise atent și la ce-i spunea Miruna.

-Ai făcut un gest minunat. Nu m-ai lăsat la metrou, m-ai dus până acasă. Și ai spus, citez, știu o scurtătură. Noi cred că am vorbit o singură dată despre locul unde stau. Domnule Ducu Antonie, specialist în economie, ați premeditat totul?

Ducu se mulțumi să zâmbească. Aceste tăceri o fermecau și în același timp îi dădeau motive de îngrijorare.

În noiembrie, mama Mirunei veni din nou la București, de data asta singură, pentru câteva analize medicale. În weekend îl invită pe Ducu la masa de prânz. Miruna lucra, dar la program scurt. Tânărul acceptă bucuros invitația, chit că nu mai era nevoie să mimeze o relație închipuită. Propuse să fie chemată și Ramona pentru ca mama Mirunei să mai cunoască un coleg din redacție.

Ajunse mai devreme. Femeia îl întâmpină bucuroasă, încinsă cu un șorț alb plin de pete roșii.

-Hai, nu te scuza. Știu că Miruna întârzie, nici nu mă aștept la altceva. Tu fugi în camera voastră. Pardon, camera ei. Uită-te la un film pe laptop sau orice vrei.

Ducu îi mulțumi. În scurt timp ajunse și Ramona care acceptase invitația hotărâtă să-și demonstreze superioritatea. Nu-și spusese asta exact în aceste cuvinte, dar dorea cu orice preț să arate că nu e geloasă, că nu se simte sub nicio formă invidioasă. Asta deși simțea prea bine că e singură. Singură, pentru ea, ajunsese să semene cu un diagnostic medical. Singură, adică o tumoră. Pentru că la asta o condamnase restul lumii.

Purta o rochie roșie, scurtă, prin care i se ghiceau formele lăsate libere. Știa că ațâță imaginația și atrage privirile și tocmai asta își dorise. Miruna avea să înghită în sec. Pentru un efect și mai mare, își descheie geaca lungă, care îi cobora până la genunchi, abia când întră în camera unde era Ducu. Și fără tocuri tăia răsuflarea, ba chiar părea că atinge simplitatea perfecțiunii în acest fel.

-Miroase bine din bucătărie, rosti aparent indiferentă.

-Mama Mirunei e super gospodină, o aprobă tânărul. Și am impresia că Miruna o moștenește.

Ramona pufni în râs, dar regretă imediat și se grăbi să corecteze gafa.

-Nu cred că Mirunei îi stă capul la bucătărie. Dar, da, viața e suprinzătoare.

Culmea, descoperiră amândoi că erau stingheri.

-Și, cum îți mai e la muncă, întrebă Ramona ca să întrerupă tăcerea.

-Ai dreptat, n-am prea mai vorbit în ultima vreme. Nimic deosebit…

Ducu își ciufuli părul, ca și cum încerca să-și amintească toate articolele scrise de la ultima lor conversație.

-Am impresia că repet aceleași texte, aceleași informații. Se mai modifică o cifră, un procent, dar la fel de bine aș putea să iau articolele de acum un an și să schimb puțin titlul. De fapt, nimic nu e nou. Știrile sunt plictisitoare și nimeni nu le dă atenție. Se uită la un titlu, la o fotografie, rețin cel mult o acuzație. Știrea vieții nu există, cred că tocmai am realizat asta. Tu?

Întrebarea scurtă, dar mai ales tăcerea încărcată de după, o lăsară descumpănită pe Ramona, ca și cum ar fi fost dezbrăcată. Ar fi spus despre divorțuri și împăcări, despre rochii și bijuterii. Dar acum, dintr-o dată, toate păreau golite de sens. Ducu sesiză o anumită trăire în gesturile și în privirea Ramonei care se plimba ca năucită prin camera cu rafturile pline de ziare. O trăire nouă, abia înfiripată.

-Zi de zi avem impresia că am dat de știrea vieții, continuă el, hotârât să se îngrijească de acest sentiment nou pe care doar îl intuia. Totul pare nou, dar e uitat imediat. Cuvintele se uită prea ușor. Sunt atât de multe știri. Cine să le țină minte pe toate? Câte milioane de știri s-au scurs de când lucrăm noi?

Ușa era întredeschisă. Din bucătărie venea zdrăngănitul de oale izbite unele de altele, linguri scuturate, apă pornită și oprită iar. La radio se auzea un zumzăit în surdină.

-Parcă nimic n-are rost, murmură Ramona, asemeni unui refren oarecare.

Și, ca după un impuls electric, se opri în fața lui Ducu. Privirile lor se lipiră una de alta. Ochi hotărâți, chit că fremătau ușor. Acel impuls generă o serie de conexiuni neplanificate. Fata conștientiză chemarea. La fel și Ducu, se vedea asta din privirea lui. Doar că lipseau gesturile, ultima zvâcnire. Circumstanțele nu-i ajutau. Camera Mirunei, mama Mirunei, în așteptarea Mirunei. Ducu lăsă privirea în jos. Dar tocmai circumstanțele, tocmai gestul timid al tânărului, o determinară pe Ramona să acționeze așa cum n-o făcuse niciodată. Își dădu chiloții jos cu un gest ferm, lipsit de erotism. Apucă de cureaua lui Ducu. Acesta și-o desfăcu hipnotizat, ca după un ordin mut. Ramona îi trase pantalonii cam pe un sfert și se urcă peste el, pe canapea. Se mișcă dificil, simți mai degrabă o durere prelungă, hârșâitoare. Dar acceleră mișcarea iar mâinile lui Ducu îi susțineau spatele. Spatele și atât. Nu se aruncase hămesit la sânii ei, nu-i frământa aiurit fundul. Doar privirea îi era lipită de ea. De ochii ei! Oricând mama Mirunei putea intra peste ei, dar tocmai inconvenientul deveni plăcere, ca un drog puternic.

Mai apoi, la masă și în restul timpului petrecut în apartament, făcură aceleași greșeli ca începătorii într-o relație. Gesturi, priviri, tonuri în voce… Dar Miruna era prea fericită ca să observe ceva. Mama ei se molipise de bucuria fetei sale și nu lăsa niciun gând s-o tulbure.

Conexiunile neplanificate ale Ramonei erau, de fapt, produsul amarului adunat în ultimele zile. Tânăra conștientiză că își dorise să se răzbune. Pe Miruna, pe lejeritatea acesteia, pe propria singurătate.

Duminică, Ducu îi ceru să se întâlnească. La o cafenea, completă imediat. Asta o liniști: nu se autoinvita la ea acasă, crezând că are cine știe ce putere asupra ei. Nimeriseră într-un cort din plastic, încălzit. Cafeaua zăcea în cești iar ei își uitară măștile pe față.

-N-am plănuit asta!

Remarca o năuci pe Ramona. Tocmai ea se pregătea să spună asta. Și adevărul e că ar fi mințit. E drept, nu plănuise în detaliu tocmai o asemenea aventură, dar deschisese ușa atâtor gânduri și sentimente care fix în această direcție au împins-o. Și-acum, să vină Ducu să spună așa ceva.

-Știu că n-ai plănuit nimic. E mai degrabă… vina mea. Eu…

-Nu, o întrerupse el ferm. Am fost doi acolo. Nu-mi amintesc să mă fi opus. Și, în al doilea rând, nu e vorba de noi. Nu-i corect față de Miruna. Nu pot să-i spun direct, ar fi o rană prea mare. Dar o să mă desprind treptat de ea. Nu mai putem fi împreună după toate astea.

Ramona făcu ochii mari, ca un copil care ba înțelege, ba cuvintele o năucesc și simte nevoie să-și manifeste opoziția.

-Să vă despărțiți?! Cine ți-a spus că vreau să continuăm ce a început acolo? A fost un… Un accident.

Ochii lui Ducu o urmăresc în continuare la fel de liniștiți, cu un aer de seriozitate care o descumpănește.

-Nu are legătură cu tine. Dar relația mea cu Miruna nu mai are niciun viitor. E atât de simplu.

-Să n-o rănești, murmură Ramona, convinsă dintr-o dată de justețea planului anunțat de Ducu.

Doar că tânăra era convinsă și de altceva. Chiar ea spusese ce a început acolo. Repetă în minte propria formulare de parcă era o ecuație cu o rezolvare prea simplă. Atât de ușoară, că o făcea suspicioasă. Deci, începuse ceva?

În schimb, Ducu nu-și analiza propriile cuvinte. Se gândea mai degrabă la drumul pe care-o apucase. La minciuni și la transformarea pe care o riscă. Își coborî masca sub bărbie și sorbi din cafeau deja rece. Tăcerea nu-l deranja. De fapt, tăcuseră până la final. Erau aproape de blocul Ramonei și o conduse apoi până la intrare, fără să schițeze vreo apropiere.

Știa foarte bine că minte. N-am planificat asta… Și nu erau doar minciuni, cât un întreg scenariu în care folosea oameni pe post de pioni. Se gândise de-atâtea ori să o invite pe Ramona Chindriș la o cafea, la un suc, la un pahar de vin. Și uite, tocmai reușise, dar el petrecuse trei sferturi din timp scufundat în propriile gânduri. Realizase de mult că Ramona n-o să-l accepte. Nu pentru că n-ar fi fost tipul ei. Ea n-avea niciun fel de tip. Doar că respingea automat avansurile fățișe. Trebuia să facă singură primii pași, să se îndrepte spre cineva care părea indiferent farmecelor ei trupești.

Așa că se apropiase de prietena ei cea mai bună, Miruna. Era mișcarea evidentă, chit că Ducu nu era vreun cuceritor care să sucească mințile femeilor. De fapt, aici nu era vorba de femei și bărbați, ci despre natura omului.

Nu avea mustrări de conștiință, nu-și dorea să dea înapoi și să recunoască totul. Era în postura celui care a încercat pentru prima dată un narcotic puternic după ce ani în șir s-a îndeletnicit numai cu țigări piperate cu-n pic de iarbă. Știe că riscă o dependență mult mai gravă, întrezărea un pericol evident, dar își spunea că-l poate evita.

Ducu naviga pe apele moralei și ale încrederii în sine, deși știa foarte bine ce are de făcut. În prima seară îi spuse Mirunei că nu vine la ea. A doua zi o evită în mod fățiș. A treia zi îi răspunse la invitație într-un mod echivoc. Da, poate… Dar, parcă prea ne grăbim… Hai să vedem…

Până la urmă, Ramona îl sună pe el. Observase prin redacție schimbarea Mirunei, încruntarea și apoi dezamăgirea ei. Ducu refuza să vorbească așa ceva prin telefon.

-Bine, rosti Ramona. Hai diseară pe la mine. Am și eu câte ceva să-ți povestesc.

Își dorise de la începutul conversației să facă invitația asta. Nu pentru că simțea vreo pornire de a repeta scena din apartamentul Mirunei. Trădarea, după cum îi spunea ea singură. Dar, dacă era cu adevărat un început, atunci era obligatoriu să fie sinceră. Simțea că e important pentru sufletul ei, mai ales după ce își înșelase prietena într-un asemenea hal.

Dormitorul ei semăna cu cel al unei adolescente. Pereții erau încărcați cu postere ale unor cântăreți străini. Pe biroul din capătul patului se amestecau carnețelele în culori diferite. Iar așternutul de pe pat era într-un albastru deschis, ca Marea Mediterană. Se așezaseră turcește pe mocheta albă, pufoasă, sprijinind un perete. Îl invitase aici tocmai pentru a-și demonstra neutralitatea. Sinceritatea, mai bine spus. În mintea Ramonei, totul se condesa în câteva cuvinte. Nu sunt o curvă, își repeta ea la infinit. Te-am adus în dormitor, dar nu sar pe tine!

-Prima dată m-am îndrăgostit în liceu, rosti fata în cele din urmă. A fost dragostea aia idealizată a unei puștoaice mai mici pentru un tip dintr-a doiș’pea care o ignora. Avea plete mai mari decât mine și-i plăcea rock-ul. Era ciudat să mă ignore pentru că ceilați băieți erau buluc după mine. Da, îmi crescuseră sânii încă de pe atunci. Observam cum întorceau capul unii care nu discutaseră niciodată cu mine, care nu știau cum îmi sună vocea, ce gânduri stupide îmi trec prin cap. Din fericire, rocker-ul meu nu m-a băgat în seamă. Am ajuns la facultate. Virgină.

Destăinuirile curgeau ușor pentru că tocmai Ramona avea nevoie de ele.

-M-am îndrăgostit de asistentul unui profesor. M-a atras la el faptul că la seminarii ne privea pe toți la fel. Și pe băieți, și pe fete. Și pe colega din stânga, cu coșuri pe față. Și pe mine. Eu am făcut primul pas. Și au urmat cinci minute de pasiune bolnăvicioasă într-un hotel oarecare. Nici măcar nu m-a invitat la el, deși nu avea vreo altă relație. După câteva zile mi-a spus că nu putem continua, că pentru el e mai important să predea. Că este interzis să aibă o relație cu o studentă.

Ducu asculta în tăcere încercând să-și înăbușe un gând. Un gând care-l determina să zâmbească. Urma un moment în care Ramona avea să aibă nevoie de o îmbrățișare. Una prietenească, cerută de ea. Nimic mai mult. Iar el își dorea asta și jubila pentru că anticipase clipa de plăcere și dulceață.

-N-o să trec prin pomelnicul relațiilor mele până la 30 de ani. Dar nu sunt așa de multe. Și printre ele nu e niciun redactor-șef de la ziar. Nu m-am culcat cu nimeni ca să ajung aici. Știu bârfele, știu... Toate relațiile mele au pornit la inițiativa mea. Am ales mai mereu oameni care nu au manifestat vreun interes pentru mine. De fapt, cred că nu știu ce vreau de la o relație, de la un om.

Ducu își privea vârful degetelor ascunse în șosete. Întoarse ușor privirea spre ea.

-Ba cred că ești un om hotărât. Nu accepți jumătățile de măsură, relațiile oarecare de dragul de a avea pe cineva. De asta noi doi nu avem niciun viitor.

Înghiți în sec.

-Nu știu ce ne-a împins de la spate atunci. O pasiune bolnăvicioasă, o atracție greu de definit că Dumnezeu știe, nu-s eu vreun macho de prin reviste. Dar tu crezi că e o jumătate de măsură și n-o s-o apuci pe drumul ăsta.

Reveni la analiza șosetelor sale cam scămoșate.

-Și-mi pare rău pentru că recunosc. Îmi place de tine. De discuțiile noastre. De modul în care dai un verdict într-o problemă și apoi îți prinzi părul în coadă, cu fruntea ușor încruntată de parcă te gândești: m-am grăbit? poate trebuia să mai analizez? Îmi place la nebunie și te respect pentru că nu-ți folosești trupul ca să atragi pe cineva. Tu consideri că e un defect, eu cred că e tocmai calitatea ta definitorie, cea care te face un om adevărat.

Dintr-un alt apartament se auzea vuietul înfundat al unui aspirator. Deasupra lor, un câine alerga și încerca să se agața cu ghearele de podeaua pe care mai mult aluneca. Afară, cineva trântea repetat o portieră care refuza să se închidă. Ramona se ridică și scotoci pe birou. Se întoarse cu două măști sanitare albastre. Și-o puse pe una dintre ele, apoi i-o întinse pe a doua lui Ducu. Băiatul se conformă fără să întrebe de ce.

-Ai spus că măștile scot în evidență ochii femeilor...

-... mă refeream la ai tăi.

Ramona se apropie de el și prin materialul măștilor se sărutară potolit, ca într-un ritual în care fiecare este obligat să-și țină mâinile departe. Nu-și simțeau nici măcar respirația, erau măști de calitate. Doar gândurile galopau. Ramona se gândea că Ducu se înșeală. Ba vede un viitor între ei. Iar tânărul ciufulit și cu ochi mari încerca să-și alunge sentimentul tot mai exacerbat al victoriei.

Se opriră după scurt timp.

-Asta nu-i o promisiune, rosti totuși Ramona.

-Știu, spuse Ducu. Trebuie să treacă timpul, să se vindece anumite răni.

Nu-l deranja. Timp avea berechet. Ca să-și întărească afirmația sau poate doar ca să-l testeze, Ramona aduse laptopul ascuns într-un sertar al biroului și-l deschise.

-De fapt, rosti ea, am vrut să-ți fac niște mărturisiri și nu le-am dus până la capăt. Cred că am încercat să-ți spun că nu sunt o curvă, dar n-am fost sinceră până la capăt. Poate că o să crezi, totuși, că sunt o nenorocită.

Și îi arată câteva poze. Erau selfie-uri cu câțiva bărbați. Pe Ducu nu-l suprindea aspectul lor banal și nici măcar vârsta. Știa foarte bine că Ramona nu vâna pachete de mușchi. Ba mai mult, era convins că cei de pe ecranul laptopului nu aveau nici conturi consistente sau mașini sport. Totuși, o imagine îi atrase atenție. Ramona sesiză și ea schimbarea trăsăturilor, încordarea sa, chit că aveau în continuare măștile pe față.

Era un selfie aproape furat cu un bărbat cam de 40 de ani, mustăcios și cu un început de chelie. Ducu se ridică și se așeză în fața geamului, fără să caute ceva, dar părând extrem de concentrat. Inima Ramonei începu să bată mai tare.

-Te-am șocat? Încă n-ai auzit totul. O parte din acești oameni erau căsătoriți. Știam asta. Dar m-a fermecat ceva la ei. M-a atras bunătatea, căldura lor. Și m-am lăsat pradă impulsurilor. Nu pot spune că n-am gândit. Ba m-am gândit și mi-am imaginat că o să divorțeze și-o să-și dedice viața mie. Așa că poate e un instinct în mine. Poate că am știut foarte bine ce-i fac Mirunei.

Ducu știa că Ramona este fragilă. În ciuda dovezilor că acționa din impuls, chit că ea își spunea că e în căutarea prufunzimii într-o relație, nu avea să se arunce pur și simplu în brațele sale. Era nevoie de o distragere. Să rămână în preajma ei, dar să se ocupe de cu totul altceva. Și, în plus, sesizase șansa unei lovituri profesionale.

Se așeză din nou lângă perete și-și trase masca de pe față.

-Nu mă șochează nimic. Poate doar sinceritatea ta care îți dă măsura sufletului. Dar altceva mi-a atras atenție. Ultima poză pe care mi-ai arătat-o. Acolo e Traian Marinescu. Îl știu. Am și încercat să mă apropii de el pe diferite căi, dar n-am reușit. E contabil. Un contabil atât de bun, încât se ocupă de mii de conturi offshore. E modalitatea prin care politicienii și oamenii de afaceri își ascund banii, ca să scape de taxe. Un sistem al naibii de complex. Iar omul ăsta are cheile unor date care pot arunca România în aer.

Ramona îl privea neîncrezătoare. Își scoase masca și dădu să spună ceva, dar buzele doar îi fremătau.

-O să-ți fac și eu o mărturisire, continuă Ducu. Știi când sunt fericit cu adevărat? Atunci când scriu. Pentru că îmi închipui că fiecare cuvânt o să schimbe lumea. Bine, dacă nu lumea, îmi spun eu, atunci măcar un om. Un om care o să învețe ceva. Simt că educ, că deschid minți, că fac lumină. Îmi închipui că acele cuvinte au o însemnătate. Și știi care-i adevărul? E doar maculatură.

O apucă de mână, dar fără să fie un gest de apropiere.

-Asta e șansa ca amândoi să facem o anchetă care să schimbe niște legi. Care să deschidă jurnalele de știri de la televizor. Vorbim de politicieni care-și ascund banii. Ar fi de calibrul Panama Papers scandalul ăsta. Ce, crezi că-ți cer să-i faci iar avansuri? Doamne iartă-mă! Nu te-aș lăsa să faci asta nici pentru toate articolele din lume. Doar vreau să lucrezi cu mine. Să-mi dai sfaturi. Pot să mă apropii de el? Cum? Nu te îngrijora. Nu el e personajul principal. Iar dacă îl folosim ca sursă, o să-i protejăm identitatea. Tu nu ești omul care să treci peste cadavre. Și nici eu... Cred.

Simți că era o minciună imediat ce-și încheie gândul. Ba trecea peste cadavre. Peste relația cu Miruna, peste sinceriatea destăinuirilor făcute de Ramona. Călca în picioare adevărul și totuși, chemarea era mult prea puternică. Ducu mai rămase încă două ore la Ramona. Se uitară la un film pe Netflix și apoi plecă după o îmbrățișare scurtă în dreptul ușii. Luni, în ziua următoare, nu se auzi niciun apropo legat de contabil între ei iar Ramona plecă pe la prânz. Se opri tocmai la Piața Amzei, într-un restaurant micuț cu trei camere înguste și întortocheate unde era ușor să te ascunzi. Contabilul Traian Marinescu ajunse după 10 minute. Era scund, cu fruntea parcă și mai lată și strălucitoare din cauza cheliei. Tot trăgea de mustața sa așa cum copiii învârt în toate direcțiile bățul acadelei.

-Nu e bine, nu e bine, murmura ca un refren de groază. Te-am rugat să-ți ștergi numărul din memorie. Am familie, un copil la liceu. Doamne, Doamne...

Ramona începea să simtă doar repulsie pentru individul din fața sa. Habar n-avea de ce fusese chemat, dar credea că i se fac din nou avansuri. Și era deja convins că o să cedeze. O trata pe Ramona ca pe o prăjitură cu prea multe calorii care știi că îți face rău, dar pe care o înfuleci hămesit.

-Uite ce e. Ai dreptate. Familia ta e importantă. Și cred că nu și-ar dori să vadă asta.

Scoase telefonul și deschise galeria la poza în care Marinescu era înlănțuit de Ramona.

-Asta-i, asta-i... Doamne, șterge-o, șterge-o acum...

Ramonei nu-i venea să creadă că începuse atât de direct. Dar atitudinea bărbatului o determinase să facă asta.

-Stai liniștit. O s-o șterg și n-o să mă mai vezi prin preajma ta. Dar înainte, vreu să ne aj... Să mă ajuți cu niște informații. O să fii o sursă protejată, nu te neliniști.

Și îi ceru numele celor care au conturi offshore, cu sumele și traseele prin care banii erau plimbați pentru a li se pierde urma.

-Ave... Am nevoie și de niște documente, ca dovezi. Mă interesează în primul rând cei din Parlament. Apoi afaceriștii care apar în topul Forbes. Și vedetele. Cântăreți, prezentatori tv...

Zâmbi, convinsă că Ducu o să fie mulțumit de ultima ei găselniță. O vedetă valora mai mult decât un senator, era clar ca bună ziua. O treziră la realitate tânguielile bărbatului.

-Doamne, tu știi ce spui?! Doamne-Dumnezeule! Măi, fată. Măi Ramona, Ramona... Mă distrugi pe mine și te arunci și tu în cap. Doamne, ce e asta? Mi-a nimerit viața cu susu-n jos? Ascultă-mă, Ramona... Ramona, tu te auzi?!

Contabilul își păstrase felul de a-i repeta numele de două ori. O făcea și în pat iar Ramona era surprinsă să constate că extazul sexual și frica erau sentimente atât de îngemănate. Bărbatul avea același ton, aceleași inflexiuni, doar că atunci asuda și respira mai greoi. Ramona se ridică, observând suprinsă că ochii lui Marinescu nu-i mai urmăresc mișcările bustului.

-Ai o săptămână la dispoziție să mă suni!

Și plecă victorioasă. Așteptă o zi, stând ca pe ace. Își dorea să-i spună lui Ducu, să-l anunțe că făcuse primul pas. Dar nu în redacție. Acolo totul era prea oficial. Plecă mai repede de la muncă și îl chemă în Centrul Vechi. S-ar fi așezat la o măsuță oarecare, dar până la urmă preferară să se plimbe. Îi povesti o variantă ceva mai prelucrată a discuției cu contabilul. Nu-i spusese de un șantaj direct, ci mai degrabă de o discuție rece, cu argumente. Nici nu-l amenințase, nici nu-și oferise trupul drept monedă. Ducu păru surprins, chiar supărat. O certă. N-ar fi trebuit să se implice direct. El trebuia să se apropie de contabil, nu ea.

Supărarea lui Ducu era fără echivoc. Nu-l deranja că ea făcuse primul pas în anchetă, în ancheta lor. Îl supăra că ea se sacrificase, că se pusese într-un fel sau altul în pericol. Grija lui era impresionantă. Și ancheta lor, cum suna asta, aproape ca o declarație, ca un legământ!

Trecătorii se îmbulzeau pe lângă ei, parcă îi sufocau, trăgeau cu urechea, ca și cum ar fi vrut să guste din fericirea și planurile lor. Ramona simțea că au început să construiască ceva impreună. Ducu nu făcea niciun gest de apropiere, nu încerca să o sărute și așa arăta cel mai potrivit început.

Împreună, își tot șoptea Ramona. Iar senzația asta avea gustul unui fruct putrezit. I se mai simțea dulceața, dar pe limbă rămânea pulpa putrezită, amară. Ceea ce se petrecuse în camera Mirunei o urmărea la tot pasul, ca o umbră. Nu plângea de mila prietenei ei, ci mai mult își dorea să șteargă cu buretele un eveniment rușinos pentru liniștea propriului suflet. Și o durea mai ales sentimentul că putea face asta numai renunțând la Ducu. Se bucura totuși că ancheta îi dădea un răgaz. Făceau ceva împreună, fără a fi împreună cu adevărat.

Mai trecu o zi cu puțin soare, mulți nori cenușii și o ceață care plutea deasupra orașului. Ducu primi în redacție un mesaj de la Ramona. Afi, lângă Auchan, cât poți de repede. Am informații importante. O știa la un eveniment monden oarecare. Dar plecă imediat sub un pretext inventat.

Culoarele mall-ului erau înțesate. Oamenii nu aveau o țintă anume. Se comportau ca în parc sau ca la grădina zoologică. Se amuzau privind în vitrine, se plimbau, aruncau ochii dintr-o parte în alta. O defilare continuă în mijlocul căreia Ducu o căuta pe Ramona. Simțea o emoție nedefinită pe care se chinuia să o înțeleagă. Era dorul de chipul fetei? De vocea ei? Sau nerăbdarea de a da lovitura cu o anchetă?

Telefonul îi întrerupse șirul gândurilor. Un alt sms. Toaleta de lângă Auchan. Urgent. Mesajul îl făcu să zâmbească. Toaletă?! Totul căpăta o tentă prea comică. Chiar și așa, se grăbi. Împinse o ușă enormă care părea să dea într-un depozit. Intră într-un hol îngust de unde avea două posibilități: în dreapta, toaleta. Direct în față, ieșirea în parcarea exterioară. Nici urmă de Ramona, doar doi înși care așteptau pe cineva. Mai făcu un pas spre toalete. Ușa greoaie se deschise din nou în spatele său. Simți o înțepătură și gândul îi fugi la o albină. Zâmbi. Ce gânduri amuzante avea în ultima vreme. O căldură îl cuprinse dintr-o dată și, ca la un semnal, toți mușchii i se relaxară.

Mai făcu un pas, dar la următorul efortul îl potopi. Și să respire era prea greu și era gata să renunțe la activitatea asta enervantă. Noroc cu străinul din spate care îl sprijini. Se trezi purtat către ieșire. Da, de puțin aer rece avea nevoie. Mai văzu doar o portieră deschisă, geamuri fumurii și imediat ceața care plana peste oraș i se așeză peste toate simțurile.

...

Își reveni după scurt timp, sau cel puțin avea impresia. Portiera era deschisă, aerul la fel de rece. Doar că acum cobora. Mai bine spus, era coborât în curtea unei case. Observă niște saci de ciment, cutii albe și goale cum sunt cele pentru vopsea, o parte dintr-o schelă. Deci, șantierul abia se terminase. Observă aceste detalii și reuși să-și recapete șirul gândurilor. Mâinile încă îi erau înțepenite. Și le ținea la spate, ca un bătrânel care se plimbă pe stradă și analizează trecătorii. În dreapta și în stânga era încadrat de două siluete. Și gâtul îi amorțise, așa că nu putea întoarce capul.

Urcară trei trepte, ușa casei se deschise. Un interior la gri, cu pereți nefinisați. Ușile dintre camere lipsesc. Alte trepte, fără balustradă, duc la etaj. Ducu și însoțitorii săi fac dreapta. O cameră goală, cu un scaun în mijloc. Ducu e trântit pe el. Mâinile îl dor și vrea să și le maseze, să-și pipăie încheieturile. Dar nu le poate aduce în față. E legat. Conștientizarea acestui gând îl îngheață. Frica pune stăpânire pe el ca un val uriaș iscat din senin. Sunt trei bărbați. Doi stau nepăsători cu mâinile în buzunare. Au geci groase și fețe întunecate, cu trăsături aspre. Al treilea e în spatele lui.

Ramona... Sms-urile... Un alt gând pune stăpânire pe Ducu și-l scoate din ghearele fricii reci și goale. Ramona l-a trădat! O furie care bolborosește irumpe în interiorul tânărului năucit. Ca un ecou al gândurilor sale, se aude o voce cunoscută. Un strigăt ascuțit. Întoarce capul, cu greu, în direcția din care vin sunetele.

Ușa de la intrare se trântește. Ramona e trasă de alți doi indivizi.

-Ducu!

Îl vede și țipă. Ar vrea să-i răspunde și el, dar gura încă nu-l ascultă. Ramona dispare pe acele scări fără balustradă, spre etaj. Vârtejul gândurilor lui Ducu e absurd. Îl ridică precum o tornadă și-l aruncă pe tărâmul prostiei. Se teme că Ramona ar putea să cadă pe scările nesigure și-i este teamă pentru ea. Al treilea necunoscut, cel din spate, dispăre din camera golașă.

...

Ramona Chindriș era în culmea fericirii când primise telefonul de la contabil. Avea hârtiile și își dorea promisiunea că numele lui n-o să apară nicăieri. O aștepta într-o parcare, într-o mașină neagră. Fugise încolo fără să-i spună ceva lui Ducu. Urma să-l cheme la ea acasă și să-i arate hârtiile, să facă planul împreună, să scrie articolul.

Mașina pe care o cauta era tocmai în capătul parcării, sub podul Grant. Urcă pe scaunul din dreapta și din prima clipă o lovi împietrirea feței lui Marinescu. O privea liniștit, determinat, aproape senin. Nici nu avu timp să se uite pe bancheta din spate. Apoi totul fu acoperit de întuneric. Își reveni într-un alt interior de mașină, coborând într-o curte pustie. Dar în jur se vedeau și alte casă, așa că strigă cu disperare. Ușa se deschise rapid și pentru o clipă fu mai năucită decât până atunci. Ducu! Îl strigă pe nume, dar doi indivizi o purtau de parcă era o simplă cutie cu nimicuri.

Fu așezată cu forța pe un scaun și abia atunci simți că o dureau toți mușchii iar picioarele n-o mai ascultau. În încăperea cu aspect părăsit mai intră un individ. Un bărbat scund, cu fața rotundă și trăsături parcă turtite. Dar ochii ageri erau cei care captau atenția, restul trăsăturilor estompându-se.

-Ce... ce naiba e toată povestea asta?! Ducu, ce e cu Ducu? Ce-i cu noi aici?

Ramona nu-și putea concentra ideile în cuvinte. Parcă nici gura n-o mai asculta.

-Ne interesează doar câteva lucruri. De pildă, cine știe de încercarea de a obține numele celor care dețin conturi offshore. O informație, asta vrem. Fiind ziaristă, sigur înțelegeți. La o adică, puteți să-i spuneți bârfă.

-Ne-ați răpit, aproape că urlă Ramona. Asta e răpire! Răpireee!

Gâtul o ustura. Liniștea se înstăpâni din nou peste încăpere. Și tocmai în acest moment, Ramona fu cuprinsă cu adevărat de frică. Ceilalți nu urlau la ea, n-o amenințau în niciun fel. Ghicise niște priviri pofticioase la indivizii care sprijineau peretele, dar atât. Regreta că dimineață luase din șifonier rochia, în locul pantalonilor. Își lipi genunchii între ei, strivindu-i. Dar altceva părea să-i intereseze pe răpitori. Ce aveau de gând? Tocmai această liniște prelungită, sufocantă, plină ea însăși de ascunzișuri și pericole o înspăimânta. Ochii ageri ai individului scund o scrutau în continuare.

-Nimeni nu știe, rosti în cele din urmă Ramona, aproape sufocată. A fost ideea mea, nimeni nu știe.

Se agăță de acest fir de curaj și scoase capul din grota întunecată și rece a fricii.

-V-ați întâlnit în Centrul Vechi. Ați discutat.

Bărbatul nu ridica tonul, nu-și schimba trăsăturile. Ba chiar părea să aibă o voce caldă, obișnuită. Doar ochii îi jucau în orbite, privind-o, cântărind-o, ca un detector de minciuni.

-Nu o să parctic jocul ziariștilor, acela de a întinde capcane. V-am și auzit. Pe noi ne interesează cine a pus în mișcare aceste acțiuni care ne incomodează.

Ramona retrăi senzația că atunci, în Centrul Vechi, mulțimea o impresura, o iscodea. De fapt, nu mulțimea. Probabil un singur necunoscut.

-Eu. Eu am gândit totul, trase Ramona de același fir de curaj.

Zâmbetul individului din fața ei, doar cu puțin mai înalt decât era ea așezată pe scaun, o îngheță.

-Scopul nostru este să ajungem la sursă, cum spuneți voi. La pacientul zero, ca să stârpim boala asta. Să vă spun de ce nu ne ajută răspunsul dumnavoastră curajos. Ne plac, nici vorbă, articolele în care vorbiți despre rochii, bani cheltuiți în cluburi, cine cu cine s-a mai cuplat. Dar aici e vorba de cu totul alt tip de informații.

Ramona pipăi în ceea ce putea fi conștiința, sufletul sau mintea ei. Și încă mai dădu de acel fir de ață căruia îi spunea curaj.

-Eu... Totul... Eu sunt singura responsabilă!

...

Ducu Antonie adunase argumente. Toate în favoarea faptului că era o neînțelegere. O greșeală. Că acei indivizi știau foarte bine că există poliție, legi, pedepse. Genul ăsta de răpire în plină stradă putea ocupa câteva pagini în ziare, ar fi apărut și la televizor. Da, hotărât lucru, situația avea să se rezolve. Ducu vedea în fața ochilor titlul care i-ar fi făcut cunoscuți în toată țara. Ziariști răpiți când se pregăteau să demaște traseul banilor ascunși...

Bărbatul misterios reveni pe tăcute în cameră și parcă citi ultimele gânduri în ochii celui legat. Se scotoci prin haina închisă la culoare și scoase ceva dintr-un buzunar de la piept. Un portofel. Îl deschise și de-acolo apăru o cartelă albă. Un buletin?! Îl întoarse cu poza și informațiile spre Ducu.

-Citiți, domnule Antonie. Comparați poza cu fața mea. Să-mi spuneți când ați învățat totul pe de rost.

-Ce dracu, reuși Ducu să bălmăjească.

Ca hipnotizat, chiar verifică poza, se uită la adresă și își dădu seama că știe strada respectivă din București. În același timp, se întreba ce naiba face individul.

-Poate vă întrebați de ce nu ne-am ascuns fețele. Nu pentru că avem de gând să vă omorâm. După cum observați, nu e folie de plastic prin apropiere. Dar vreau să vă demonstrez că nu ne este teamă că am putea fi demascați. De ce? Eu și colegii mei, chiar acum, petrecem la un hotel din Poiană. Nu că zicem noi, așa, de dragul apărării. Dar sunt gata să dea declarații chelnerii, recepționera. La naiba, și camerele de supraveghere o demonstrează.

Ducu înghiți în sec.

-De la cine a pornit ideea acestei investigații?

Ducu se întreba dacă nu cumva cel mai simplu e să recunoască. Bâlciul se încheia și în acest fel o proteja pe Ramona. Gândul acesta îl încălzi brusc.

-Eu. Eu! Eu l-am urmărit de ceva vreme pe contabilul Marinescu. L-am abordat în diferite feluri. Până la urmă, mi-am data seama că cel mai simplu e să mă folosesc de Ramona.

Celălalt renunță la contactul vizual. Începu să se plimbe prin cameră, cu mâinile în buzunar.

-Iubita dumneavoastră are o minte ageră. Și a avut o relație cu domnul pe care l-ați amintit mai multe luni. Vreți să spuneți că în timpul ăsta nu s-a prins că acel bărbat pricăjit deține secretele a milioane și milioane în cine știe câte monede diferite?

-Ramona e un reporter de monden. Adică se ocupă de fleacuri, replică imediat Ducu.

Bărbatul care acum era asociat cu un nume și o adresă reveni în dreptul scaunului.

-Pe când, dumneavoastră, vă ocupați de lucruri serioase. Cum ar fi anchetele privind companiile aeriene și banii care ar trebui returnați călătorilor, corect?!

Ducu se trezi scufundat într-un butoi cu apă rece. Inima prinse a-i bubui în piept și pe spate îi șiroia gheața. Câte știau despre el? Se simțea ca și cum viața sa fusese despicată cu un bisturiu și expusă vederii unor indivizi care se hilizeau la greșelile sale.

-Nu-i așa cum... Cum vă închipuiți. Acolo au fost mai multe probleme. Adică oamenii nu spunea totul. Da, în mailuri se plângeau cum că au de recuperat bani și compania își bate joc. Dar, înțelegeți, rolul meu este să investighez toate aspectele. Și era o hârtie necompletată, un act lipsă din dosar. Erau refuzați de la despăguburi, dar pe bună dreptate. În baza unor chichițe de procedură, dar pe bună dreptate, înțelegeți? Fără să-și dea seama, Ducu împrumută modul politicos de adresare al celuilalt. Doar că individul cu ochi ageri parcă îl folosea precum o armă, pe când el se umilea doar.

-Domnule Antonie, v-am spus. Nu vrem să vă omorâm. Și nici să vă luăm la bătaie. Ar rămâne urme. Chiar și așa, vă întreb de curiozitate: mergeți acum la șeful dumneavoastră și-i spuneți că ați fost răpit în timp ce lucrați la o anchetă. Publică imediat versiunea dumneavoastră? Sau vă cere ceva documente despre ancheta respectivă? Nu vă trimite înainte la poliție? Și cam ce dovezi o să aveți să-i oferiți? Numele unui contabil care a avut o relație sexuală cu o ziaristă. Și numele meu, un antrepenor oarecare de pompe funebre care în ziua presupusei răpiri, petrecea la Poiana Brașov.

Ducu dădu să deschidă gura.

-Sunt o mulțime de moduri prin care vă putem produce suferința, domnule Antonie. Și niciunul nu presupune încordarea pumnului. E suficient să arătăm câți bani ați primit de la o companie aeriană despre care ar fi trebuit să scrieți. Cât ar mai cântări atunci acuzațiile dumneavoastră legate de o presupusă răpire?! Acum, să revin la problema mea. Sursa anchetei. E cumva domnișoara care se ocupă de subiecte ușurele, după cum spuneți dumneavoastră? Noi asta bănuim...

Pentru prima dată din momentul în care a fost purtat pe sus în mall, Ducu era cu adevărat speriat.

...

Ramona Chindriș avea gâtul uscat. Brațele îi amorțiseră și avea impresia că i s-au transformat în două crengi prinse de scaun. Fundul o durea, picioarele tremurau. Individul acela ciudat reveni dintr-o dată, fără să facă zgomot. Îi flutură în fața ochilor o seringă cu un lichid albicios și un ac care strălucea în ciuda întunecimii din cameră. Prin fereastra baricadată cu un soi de pânză ori sac intrau piezișe razele lunii sau poate para de lumină a vreunui bec.

-Probabil ați scris despre substanța asta în articolele dumneavoastră. Heroină injectabilă, populară în rândul vedetelor. Și haideți să vă mai spun despre un posibil articol. O tânără femeie devine dependentă de conținutul acestei seringi. Și își tot injectează. Mintea i se spulberă, corect?! Ajunge să facă lucruri nesăbuite. Să pună mâna pe un cuțit, de pildă. Poate își închipuie în acele momente de rătăcire că își schimbă chipul, că îl înfrumusețează. Sau poate a devenit brusc profundă și crede că trebuie iubită pentru sufletul ei, nu pentru aspectul fizic. E găsită după câteva ore, în cadă, mutilată. Pe seringă, pe cuțit, doar amprentele ei. În casă, nicio dovadă că a mai fost cineva. E drept, ea o să susțină că a fost drogată cu forța, apoi mutilată drept răzbunare. Dar ce dovezi are? Și câte nu spun drogații, nu?!

Respirația Ramonei se acceleră, ca și cum o luase brusc la goană. Doar că era țintuită locului, față în față cu cea mai groaznică amenințare din viața ei. Una care era făcută pe tonul unui chelner care îi comunică specialitățile zilei.

-De la cine a pornit ancheta, domnișoară? Nu mă interesează bârfele dumneavoastră mondene. Aici e vorba de un ziarist serios. Îi vreau numele. Și să știți că n-am chef să ne pierdem toată noaptea, chit că sunteți o prezență admirabilă.

Nici măcar acum nu ridicase tonul. Ramona s-ar fi așteptat să mârâie, să scuipe, să-și încordeze pumnii. Iar el o privea senin. Căută acea ață, acel firicel pe care-l numise curaj. Dar nu mai dădea în interiorul ei decât de un întuneric gros. Pentru prima dată în viață se vedea nevoită să recunoască: trupul ei, chipul, sânii cărnoși, toate astea o reprezentau. Poate că era doar o femeie arătoasă. Dar și asta însemna ceva! Deschise buzele.

-Ducu... Ducu, el a avut ideea.

Se simți brusc eliberată de o povară, de o greutate pe care până acum o cărase pe umeri. Parcă și brațele i se mai relaxaseră. Doar era adevărul!

-Și ideea șantajului, întrebă celălalt aproape călduros. Vă rog, fără efuziuni de curaj și sacrificiu.

-Ducu, murmură Ramona.

Și simți din nou doar ușurare, nici vorbă de vreo umbră a remușcării.

...

-Domnule Antonie, rosti bărbatul din cadrul fără ușă al camerei. Știți unde vă aflați? Normal că nu, doar erați puțin amețit. Și v-am adus cu o mașină cu geamuri fumurii. Dar la plecare nu vă mai asigurăm transportul. Așa că o să puteți găsi singuri drumul către cea mai apropiată secție de poliție. Ați abservat că nu v-am interzis să mergeți la poliție, corect?

Prin fereastra termopan acoperită cu o folie de plastic pătrundea o pară de lumină difuză și slabă, ca o lămâie storcită, provenită de la vreun felinar rablagit. Dar ochii ageri ai bărbatului străluceau.

-Vă așteptați la o schimbare de ton, la rutina cu polițistul bun, polițistul rău? Nu suntem în filme. Și știm amândoi că cine deține informațiile, deține și puterea. Acum, eu știu câte ceva despre dumneavoastră. Destule. Știm că ați primit bani de la diferite firme care apăreau în anchetele dumneavoastră. Sau nu apăreau.

-Banii ăia au fost tocmai pentru că am fost imparțial, aproape că scuipă Ducu vorbele.

-Ați fost corect cu ei, ca să spunem așa. Știm de înțelegerea dumneavoastră cu anumiți oameni de afaceri pe care îi citați constant în articole și care își dau cu părerea cam pe orice subiect.

-Dar orice ziarist face asta, se apără Ducu.

Bărbatul dădu din cap, analizând vorbele. Ghicind că Ducu are gura uscată și nu mai poate să-l întrerupă, îi dădu mai departe.

-Da, poate că și alți ziariști primesc bani pe card, lună de lună, de la firmele patronate de personajele din articole. Din punctul meu de vedere, domnule Antonie, nu sunt chestiuni prea grave. Dar alta mi se pare cheia discuției în momentul acesta. Sunt convins că v-ați gândit că suntem niște golani, așa e?! Poate împinși de la spate de vreun interlop tatuat și pasionat de manele. Dar ce spuneți de informațiile pe care le-am adunat în numai 24 de ore despre dumneavoastră? Ar fi posibil să avem sursele noastre și în bănci, și în presă, și în poliție? Vă imaginați oare scenariul în care noi nu ne întoarcem la o vilă cu turnulețe și dăm raportul vreunei bulibașe?

Ducu ar fi vrut să spună ceva, dar realiză că mintea i se golise de orice. În schimb, frica îl făcea să tremure, oricât se străduia el să se încordeze, să pară calm, stăpân pe situație. Geaca sa albastră, cu guler îmblănit, era udă de sudoare.

-Așadar, sursa anchetei care ne-a adus aici. Cine a avut ideea? Și, vă rog, lăsați cavalerimsul la o parte. Nu e momentul de sacrificii.

Parcă individul își dorea cu orice preț să audă numele Ramonei. Dar ce ar fi pățit ea imediat după ce deschidea gura? Ducu plonjă într-un întuneric și mai adânc. Nu avea soluții, conștiința sa era amorțită, nu-i mai dicta ce să facă. Experiențele sale de până acum nu valorau nimic. Timpul trecea și el nu făcea decât să navigheze pe apele propriei spaime.

-Ramona. Ea a avut ideea după... După idila cu...

-...contabilul, murmură satisfăcut celălalt.

Și parcă întunericul din interiorul lui Ducu se mai limpezi puțin.

...

Ramona își pipăia brațele. La încheieturi se vedea o ușoară urmă mai întunecată, acolo unde fusese legată. Se gândi dacă pentru polițiști ar fi o probă suficientă. Aproape că pufni în râs. Bărbatul scund și cu ochi ageri nu mai intrase în cameră. În schimb, cei doi indivizi care o păzeau se proțăpiră dintr-o dată în spatele ei, îi desfăcură legăturile și plecară fără o vorbă, fără să le audă respirația sau pașii. Dar tot nu-i venea să se ridice de pe scaun.

La parterul casei, Ducu se chinuia să-și regăsească puterea în picioare, să se miște cât mai repede. Așa simțea că se mai poate considera stăpân pe situație. Refuza să se gândească la ultimele ore. Avea să ia o decizie, să stabilească logic și cu argumente ce e de făcut în curând. Acum trebuia doar să se miște. Să-și pună sângele în circulație, să-și antreneze mușchii, să alunge amorțeala din trupul său. Gândurile erau nocive, nu-l ajutau.

Se mișcă până în ușa camerei. Holul era întunecat. Scările dispăreau, fără să le vadă capătul. Da, își spuse Ducu. Planurile vor veni mai târziu. O să discutăm și... Atunci își aduse aminte.

-Ramona?

Strigătul îi fusese șters, abia dacă îl auzise chiar el.

-Ra... Ramona? Ramona??

Aproape că urlă și imediat se auziră câțiva pași. Ghetele fetei măcinau praful de pe trepte. Ducu se avântă spre ea. Se întâlniră la jumătatea drumului, pe scări, într-un echilibru precar. Și s-au prins în brațe, și s-au strâns. Nicio urmă de gingășie în gesturile lor, nici vorbă de vreo îmbrățișare. Se striveau unul pe altul, dorind să se înghită, să devină unul. Simultan, același gând încolți în mintea lor: oare nenorocitul ăla i-a spus? Nu cred... Nu... Nu! Nu i-a spus!

Și s-au prins în brațe, și s-au strâns. Nu mai era nevoie de vorbe... te iubesc... împreună... noi doi...

Uneori, o minciună te leagă atât de strâns, de ai impresia că sunt chiar chingile iubirii. Fiecare era convins că poate face uitate acele destăinuiri scăpate în camerele sordide din care tocmai evadaseră. Nu trebuiau să le mai repete și celuilalt. Cuvintele fuseseră spuse. Le vor uita și împreună, împreună...

Aflat deja la câțiva kilometri distanță, pe bancheta din spate a unei mașini, bărbatul scund și cu privire ageră se gândea că oamenii nu sunt înfricoșați cu adevărat de forță și de oase rupte. Teama adevărată apare când îi transformi în prizonierii propriilor minciuni și trădări.

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)

în același număr