Recentul roman al lui Andrei Velea, a.normal, apărut la Editura Litera, 2022 și prefațat minuțios de către Laurențiu-Ciprian Tudor, este mărturia clară a faptului că genul romanesc este, așa cum spune Milan Kundera în Arta romanului sau Testamente trădate, oglinda în literă a compoziției muzicale. Având o structură tripartită, cele trei voci (narative) se află într-o continuă și dinamică relație de polifonie asigurată de unitatea tematică. În pofida eterogenității timbrelor triadei de povestași, coerența intimă a textului este generată de ubicul fior care străpunge cele 219 pagini ale romanului. Ça veut dire quoi? Linia melodică a sonatei livrești este arondată unei singure întrebări: Prin ce se deosebește normalul de a.normal? Răspunsul se autodemască vitriolant: Prin nimic! Așa cum ontogeneza carteziană a încercat să împace spiritul (res cogitans) cu materia (res extensa), Andrei Velea (re)confirmă ipoteza relativității depline, pe care Kundera o pune la temelia începutului epocii moderne: "Am întâlnit normalitatea împletită cu anormalitatea până la imposibilitatea de-a spune unde se încheie una și unde începe cealaltă."

Interesantă în arhitectura intimă a romanului este imixtiunea elementului de tip cultural în magma ideatică a textului. Astfel, problematica dezrădăcinării mariajului, inevitabila expansiune a tehnologiei, erodarea sinelui, practicile de tip tantra yoga pentru descătușarea nivelurilor spirituale – sunt în permanență dublate de inserțiile filosofice, sociologice, literare, care, în mod aluvial, adună substanța epică în desfășurare. De pildă, în prima parte a cărții, acolo unde Bogdan e un fel de opus al mecanismului deus ex machina, chestiunea căsniciei care începe să se desfileteze din solul fertil al iubirii este pusă în trama concepției lui Carl Rogers: "În psihologia lui Carl Rogers, sinele există, dar nu este acel bulgăre dens împrejurul căruia să desfășori atâtea strategii de apărare, ci, fluid, el se disipează, se dizolvă în experiența vieții." Fluiditatea eului, suspendarea de la "canonul" cotidian, redimensionarea raporturilor dintre sine & univers – în jurul acestor imperative ontologice gravitează lumile propuse de autor.

Ca un ecou sau, mai precis, ca un bis solicitat lui Pink Floyd, cangrenarea conjugală din primul capitol este elongată și în partea a II-a a romanului, însă nu în manieră liniară, ci printr-un artificiu de repanoramare a situației inițiale: aflați în prag de divorț, Daniela și Bogdan redescoperă tactilitatea plăcerilor erotice. După cum am prefigurat, această secvență din partitura sonatei se poziționează pe panta alunecoasă și translucidă a fenomenului erotic. Fără a-l fi menționat anterior, acesta apare ca palimpsest al celor trei diafragme ale romanului, urmând să se arate cu voluptate în epilogul pe care l-am savurat pe nerăsuflate, așa cum protagoniștii turnau vinul roșu pe epiderma ultrasensibilă a sufletului (și nu doar). Uneori doar sugerat prin aluzii cu perdea ("Mâinile lui aveau ceva fin, de pianist."), alteori exaltat ad litteram ("O sărut pe gât. Mai mult o ling, să-i simt din nou textura. Îmi afund nasul în pielea ei, să-i aspir mirosul."), iar, de cele mai multe ori, asumat ca modus vivendi etern: "Mi s-a părut atât de seducătoare absența perfecțiunii și mi s-a făcut scârbă de orice e scris cu majuscule." – impulsul erotic nu aneantizează, ci reformulează lumea după propriul Cod Esențial.

Lejeritatea stilului conferă romanului o alură prietenoasă, ranforsată prin intermediul unei lentile care dă zoom în momentele potrivite, surprinzând umanitatea care populează romanul în toată vulnerabilitatea sa, în momente de existență dureroasă sau, dimpotrivă, în fazele extatice de care este responsabilă iubirea. Ceea ce vreau să subliniez este umanitatea scrierii lui Andrei Velea, care irupe în contexte vădit cotidiene, reliefând o realitate în care, la un moment dat, oricine se poate regăsi. Totuși, în pofida caracterului uman pe care l-am evocat, cartea cu iz dunărean deține o doză importantă de gnoseologic. Din dorința de a ajunge la acel sine despre care vorbește și Carl Gustav Jung în Relația dintre eu și inconștient, ca scop al procesului de individuație, personajele încep această aventură a mandalei, pornind de la deficiențele de ordin personal. Astfel, încercările de a arunca nefericirea în colțul întunecat al subconștientului și de a o zăvorî cu lanțurile groase și reci ale iluziei de acceptare a realității diforme, eșuează lamentabil. La un moment dat, Daniela, din pricina vinovăției pe care o resimte constant față de soțul său, își schimbă completamente conduita morală, voind să-și împlinească vocația de soție ideală: "Am început să gătesc des, să țin la duminica în familie, să refuz alte tentații și să am o atitudine de femeie casnică." Oare asta să însemne fericirea absolută? Cunfundarea până la identitate cu rutina impusă, nici măcare firească? Răspunsurile la această întrebare și le oferă singură, observând cum, în oglindă, femeia fatală de altădată se transformase total: "Am avut impresia unui vid care cuprinde tot."

A III-a parte, cea în care Sebastian – un Don Quijote de la Vita – preia controlul narativ, vine să limpezească mrejele dubitative în care căzuse conștiința Danielei. Fire liberă, nonconformistă și dispusă să încerce tot ceea ce viața are de oferit, Sebastian apare acum în ipostaza de mediator între femeia-supusă-cutumei-sociale și femeia-care-trăiește-pentru-ea. Apologet al libertății ca fundament al Dasein-ului heideggerian ("Locurile se schimbă, noi ne schimbăm, iar a te opune schimbării înseamnă să-ți diminuezi propria libertate."), acesta o convinge pe femeie că trăitul cu porția si pentru alții este înmormântarea prematură a acelui sine pe care îl caută personajele. Grație acestei întâlniri cu cheie, epilogul apare ca o prelungire firească a vieții. Deși am anticipat firav atmosfera acestuia, merită menționat că, în timpul lecturii, textul iese din conturul paginilor, asemenea aburilor din ibricul în care cafeaua a dat în clocot. Arde. Nu îl poți apuca decât cu un material care să protejeze pielea de suprafața încinsă. Dezvălui câteva linii din această ultimă parte scrisă într-un tempo allegro: "Doar mașina noastră în parcare. Mă ia în brațe. Am un nod în gât. Mă fac mic în brațele ei. Mă mângâie pe cap. Am divorțat și eu azi...". Iată fraza care inaugurează trecerea la o nouă etapă, la un alt nivel al vieții trăite hic et nunc, iar nu într-o continuă și superfluă negare a resorturilor intime.

Dincolo de ceea ce s-ar putea numi o demonstrație a ratării pe plan conjugal, mai importantă și de mai lungă respirație mi se pare cealaltă dimensiune pe care o propune romanul – a descoperirii și acceptării unei alte rute existențiale. Omul gândește, Dumnezeu râde, spune un proverb regăsit în paginile unei cărți recent citite. Probabil, sintagma aceasta care are ceva inefabil în sonoritatea sa, ar putea constitui un veritabil contrapunct al diegezei. Însăși coperta ilustrează un nud de femeie întors cu spatele la cititor, având pe cap un scaun, și el, desigur, cu josul în sus (acum răsună în mințile tuturor sintagma om cu scaun la cap, nu-i așa?). Iată că romanul scriitorului gălățean ne demonstrează că această zicală nu e doar relativă, ci și extrem de neputincioasă în fața posibilităților infinite ale felurilor-de-a-fi-în-lume.

Bazat pe legile senzualității și ale senzorialului, romanul a.normal semnat de Andrei Velea se coagulează sub forma operei scrise dintr-o răsuflare, cu un stil care face lectura confortabilă, îmbrăcând paltonul de cașmir al muzicii și dezgolind personajele de acele dessous incomode ale idealismului. Lumea nu e construită după un calapod perfect, nu are un model prestabilit și nici nu e dirijată de Absolut. Lumea e imperfectă. Imperfect de frumoasă.

Andrei Velea, a.normal, București, Litera, BPC, 2022.