În minte ta e un câmp vizual plin de ce făceai acum cinci, cincisprezece ani, umplându-ți plămânii de aerul alocat amintirilor, cu spectacolul bogat și încet-încet al rememorării. În ceea ce privește amintirile, ele sunt, în mare parte, nedistingibile: aici jucăria preferată avea culoarea roșie, acolo albastră; aici o pereche de mâini murdare te țineau de mână ore în șir, acolo o pereche de mâini murdare erau stigmatul autoexilării. Suntem cultivatori ai amintirilor preferate. (Sau nu). Povestim uneori ce ne-a marcat, alteori ce nu, alteori iar și iar, alteori adăugând în plus câte un detaliu amintit prin previziuni, flash-uri ale memoriei, obișnuințe. Ce este frică la unul, este adrenalină la celălalt și, deși pentru unii asemănările depășesc cu mult diferențele, oricare ar fi ele, ar fi total de neconceput ca oricine altcineva să înceapă să creadă în frica altuia mai mult decât în propria frică. Ceea ce s-ar întâmplă e ca într-un fel de prăpasti între, atâta timp cât frica rămâne afară, adrenalina rămâne în porii unde aparține de facto, deși oricine ar observa pupilele dilatate, hăul intens al privirii în vânt, aplanând perspectivele, urechile șterse de orice sunet, aleargă acum, ești liber, umflă-ți plămânii și ascunde-te în tufișuri, adrenalina te cultivă ca pe o plantă rară, este mult prea evidentă pentru a menționa asta în amintirile viitoare, tulpinile bucurii exotice se întrepătrund constant, aproape imperceptibil și totuși nu dau buzna, nici nu dau durere de cap când te gândești la ce urmează după ce înflorește cu adevărat bucuria, acolo, pe buze, și nu, nu e nici un hibrid al celor două stări. Ceea ce crește în tine are o frumusețe proprie, fără fetișuri sau iluzii rambursabile, neașteptată, chiar și în timpul nopții, când somnul pare că paralizează orice, totuși spasmele involuntare îți dau un farmec aparte, descifrabil, prins parcă de un al doilea schelet interior, iar micile piste ale gândurilor răzlețe pe timp de insomnie traversează întreg vortexul cerebral în căutarea granițelor imaginilor uitate, blurate în încercarea de a sări peste anumite secvențe în plină desfășurare.

În această după-amiază, mi-am ținut toată greutatea în corp, în timp ce mă lăsam liberă să plutesc în vid.

Amintirile survolează atunci când te aștepți cel mai puțin, când derulezi în sens invers tot ce ai făcut până în acel punct de atunci, da, sunteți grozavi în pielea altora, dar am nevoie de puțin curaj al meu.

Dacă trebuie, o pot face din nou, când pe una când pe cealaltă.

Persoana ta descompusă, prima persoană de care ai putea să-ți amintești ca de un model, care ar putea fi?

Poți fi una dintre multiplele definiții ale rememorării, totul ține de timpul când te-ai simțit cel mai bine.

Trecutul e un instrument contondent, care planează prin spațiul aproape (i)respirabil și al rememorărilor, spațiul obtuz dintre tine și mâine.