am încetat să îmi mai leg eșarfe

mi se încolăcesc frânghii de cuvinte

ce îmi sugrumă gândurile

și voi rămâne doar cenușa aceea

îngropată lângă cel mai uscat copac

care a zbătut crengi în singurătate

căci din mine nu mai cresc flori

aripi sau speranțe

doar iluzii și buruieni pe creier

care îmi tot înalță abisul

cu acel zbor eșuat

am format cel mai frumos lac

în care nu a înotat nimeni

nimeni și cu mine

eram sânge toamnă eu

*

înaintez cu câte 2 cm

din vene scurtate

și pline de urme

ale acelei seringi

ce nu mai găsește vena

pentru că am tot băgat

până la refuz

mi-am lăsat urme de supradoză

începutul a fost timid

iarba era lângă mănăstire

venele nu mai au sânge

nici măcar la gât nu le mai găsesc

am tremurat puțin

am tras până la refuz

eu am stat

și am făcut liniuțe

cu dumnezeu