Perioada anilor aflați sub dominația disruptivă a regimului comunist în România (și nu doar) poate fi definită, raportându-ne la un nivel psiho-afectiv individual și colectiv, de un traumatism desconsiderat, a cărui reverberație se resimte și astăzi, după mai bine de 30 de ani de la încheierea dictaturii ceaușiste. Așa cum spunea și Carmen Lidia Vidu, se remarcă o atitudine de apatie a celor care au suferit de pe urma comunismului privind consecințele nefaste ale regimului. Trecerea bruscă de la opresiune, raționalizare, controlare în masă la libertatea pe care o presupune democrația necesită o etapă de aclimatizare inexistentă la noi. Astfel de refulări au generat perpetuarea gândirii specifice erei lui Ceaușescu.

Romanul Danielei Rațiu, ultimul an cu Ceaușescu (Litera, 2022), prefațat de Carmen Lidia Vidu, se situează, astfel, la confluența dintre literatura ca formă terapeutică și documentar. Romanul poate fi privit drept o radiografiere a unei etape tumultoase din istoria noastră, ilustrând un singur an, 1989, al unei singure familii, însă care oglindește perfect toți anii și toate familiile. Fricile permanente de a fi auzit și închis, așteptatul la cozi interminabile însoțit de nesiguranța că alimentele vor fi suficiente pentru toți cei care așteaptă, sentimentul de groază indus de fiecare bătaie neanunțată în ușă ș.a.m.d. sunt constante în viețile tuturor. Frica devine o stare de existență pentru personaje. Exponențial este următorul pasaj: "tabloul lui Nicolae Ceaușescu de deasupra tablei cade de pe perete. Toți ne ridicăm uluiți. [...] Profesoara de serviciu urlă îngrozită, dând din mâini ca o păpușă dezarticulată: «Ce se întâmplă? Cum e posibil așa ceva?»" (p. 45). Tabloul strâmb al marelui conducător nesusținut suficient pe pereții reci, alături de ocazionale luări în derâdere a cântecelor sunt doar câteva dintre permanentele semne ale atitudinii subversive și disidente, ce va atinge climaxul mai târziu, în iarna lui 1989, odată cu revoluția.

Un pasaj cu adevărat cutremurător, simpatetic prin modalitățile autoarei de a țese pânza narativă, este scena avortului (ilegal la acel moment) al mătușii protagonistei, Sorina. În urma unui avort spontan, Sorina este nevoită să recurgă la un "ritual" macabru, astfel încât să nu își pună viața în pericol din punct de vedere medical, ori social. Se știe deja că, în acea perioadă, astfel de intervenții chirurgicale erau interzise, presupunând sancțiuni severe. Într-un asemenea context social, singura alternativă a femeilor era, evident, practicarea avortului în medii insalubre, cu ustensile nesterilizate. Următorul pas, crucial, care este surprins și în ficțiune, este distrugerea dovezilor: apa sângerie și în care zac cheaguri, respectiv tifonul care trebuia ars, pentru a nu fi descoperit ulterior prin țevi. Pe cât de traumatizant poate fi acest episod pentru femeia supusă operațiunii medicale, pe atât este și pentru cei ce asistă. Protagonista, martoră la acest eveniment, ne spune: "Tăcem. Senzațiile, sentimentele, realul, sângele, posibilitatea morții, femeia-asistentă-clandestină, scobirea, geanta ei plină cu ustensilele morții, bucățile de tifon mustind în sânge, Cuvintele stau suspendate între noi. Ni s-a făcut frică. [...] nimic nu se compară cu sângele din lighean, Sorina moare sau trăiește, tifonul arzând, frica femeii, uneltele ascuțite din geanta ei, sângele adunat sub unghii, cheaguri de sânge, forma de viață" (pp. 78-79).

Povestea ia naștere în iarna lui 1988, când apar deja primele semne ale unei schimbări importante (sentimentul acut al așteptării "să se întâmple ceva"), și se încheie în iarna lui 1989, odată cu sfârșitul dictaturii ceaușiste. Astfel se formează un ciclu perfect, care, deși limitat temporal, reflectă traiul tuturor anilor aflați sub comanda lui Ceaușescu. Sunetul afundat al radioului pe România Liberă, uniforma meschină, cântecele patriotice exasperante, dozele goale de Cola Cola pe post de bibelouri ș.a. sunt doar câteva dintre emblemele a ceea ce a însemnat peisajul României în anii 1947-1989.

Remarcabil la Daniela Rațiu este faptul că reușește să transpună în textul scris un dozaj copleșitor de afect, într-o atmosferă cinematografică. Daniela Rațiu nu este, de altfel, o novice în ceea ce înseamnă filmografia, fiind coautoarea scenariului Paukner (2015), aflat printre textele finaliste ale concursului de scenarii HBO. Autoarea se evidențiază prin capacitatea de a conferi textului scris o oarecare iluzie a derulării scenice. Chiar dacă, din punct de vedere narativ, romanul prezintă o anumită liniaritate (acțiunea este redusă, accentul căzând pe interioritatea personajului și mai puțin pe fapte concrete), ne este imposibil să nu admitem că autoarea reușește să transpună cititorul într-o atmosferă specifică perioadei și să captiveze cititorul în poveste.

Cu toate acestea, nu pot ignora minusurile pe care romanul le prezintă. Aici mă refer în mod deosebit la construcția fragilă a personajelor ce se perindă de-a lungul romanului, ori chiar la protagonista noastră, personajul-narator. Operând cu o taxonomie arhicunoscută, aceea a lui E.M. Forster, am fi tentați să le împărțim în personaje plate, respectiv rotunde. Personajele plate, conform criticului, se caracterizează, asemeni personajelor Danielei Rațiu, printr-o consecvență și liniaritate pe tot parcursul romanului. Ele nu prezintă nicio evoluție psihologică, în ciuda evenimentelor ce au un impact vizibil asupra acestora. Problema apare în romanul de față când perspectiva narativă este una avec, internă. Miza este pusă pe interioritatea personajului-narator, care, aici, nu pare atât de bine conturată. Un argument concret pentru afirmația mea este incompatibilitatea dintre aparență, vârsta fetei (școlară aflată la vârsta formării intelectuale și socio-afective) și esență, eleva meditând adesea pe marginea unor subiecte complexe, politice, umaniste etc. Cu toate că dezechilibrul poate fi înțeles prin prisma contextului la care fata este expusă (mediul opresiv comunist care acționează și asupra copiilor, nu doar adulților), consider că personajului îi lipsește (cam nejustificat) inocența și bucuria copilăriei – existente totuși într-o oarecare măsură chiar și atunci.

Ultimul an cu Ceaușescu rămâne, însă, un roman visceral și puternic din punct de vedere emoțional, datorită tehnicii detaliului pe care autoarea o stăpânește și o manevrează cu ușurință. Autoarea reconfigurează un univers captivant și emoționant, ce ne devoalează fricile și lipsurile vieții în perioada lui Ceaușescu, reliefând străduința oamenilor de a depăși o nouă zi și, implicit, felul în care comunismul românesc a afectat comportamente și mentalități.

Daniela Rațiu, Ultimul an cu Ceaușescu, București, Litera, BPC, 2022.