Cea mai recentă nebunie pe care am auzit-o la școală a fost "aici nu facem filosofie!". Nici pe vremea când eram elev filosofia nu avea mare trecere în rândul elevilor și totuși rezista o anumită aură pretențioasă în jurul unei discipline mai degrabă inutile, cu care se distrau ori își arătau mușchii cei deștepți. Întrebarea care ar urma acestui verdict ar fi desigur, "ce facem, dacă nu filosofie?". Un răspuns viclean poate fi "școală", adică altceva decât să întoarcem lucrurile pe toate părțile, fără să avem siguranța că le vom da de capăt. Caracterul categoric al îndemnului de mai sus poate fi înțeles, dincolo de ideea de autoritate, ca un portret sumar al unui spațiu în care întrebările nu au un loc privilegiat. Or, tocmai întrebările reprezintă cel mai important bun pe care școala îl poate oferi elevilor. Probabil aceasta e cea mai banală idee despre filosofie pe care ați auzit-o încă de la prima dumneavoastră întâlnire cu ea. Felul în care punem întrebările, elevi, profesori și oricine altcineva în general, determină un anumit răspuns sau și mai avantajos, un spectru de răspunsuri și reflecții, prin care unele certitudini sunt verificate, iar locurile comune capătă alte înțelesuri, modelate de noi contexte. Ați participat cu siguranță măcar o dată la întâlniri sau cursuri care s-au încheiat cu invitația de a pune întrebări și v-ați simțit vulnerabili, nu doar pentru că vorbitul în public este adesea inconfortabil, ci și, sau mai ales pentru că v-ați străduit să puneți întrebări speciale prin care să fiți remarcați. Mie îmi trec mereu prin minte întrebările cele mai simple, fiindcă sunt cel mai des ocolite. Odată, în cadrul unui festival de film, pentru care au fost invitați în juriul de selecție doar regizori, o femeie tânără a întrebat de ce nu a fost solicitată nicio regizoare. Aceasta a fost prima intervenție din partea publicului, după vreo cinci minute penibile în care juriul îl invita fără succes la dialog. Imediat ce întrebarea a fost lansată, ceilalți spectatori au început să râdă, probabil ca o descărcare după cele câteva momente incomode. Mi se părea că sala de cinema era sala de clasă. Regizorii au fost amuzați și un pic surprinși de una dintre curiozitățile cele mai banale în cadrul respectiv. Răspunsurile au fost stângace, însă așa se spărgea gheața unui schimb mai însuflețit între publicul mereu eterogen și cei în rolul de a oferi lămuriri.

Ați sesizat deja o chestiune de fond în legătură cu dialogurile cu publicul, oricare ar fi formatul întâlnirilor. E vorba de calibrarea între unii și alții a nivelului sau stării de adecvare necesare unui schimb fluid, fără piedici, care să genereze și alte întrebări și răspunsuri. În calitate de profesor, încerc să mă asigur frecvent că elevii au înțeles direcția întrebărilor mele, care de cele mai multe ori întinde capcane celor care îndrăznesc să răspundă. Bineînțeles, nu toate întrebările determină răspunsuri de aceeași natură, unele fiind destinate să verifice, altele să întărească, iar cele mai valoroase, să inspire. Pentru o imagine și mai clară, am putea să separăm întrebările în două categorii. În prima ar fi "cum?", în timp ce în a doua ne-am întâlni cu "de ce?". Clișeul curiozităților de tip "de ce?" nu dovedește nimic altceva decât dificultatea de a ajunge la o concluzie definitivă ori cel puțin de a ajunge cu ușurință la orice fel de concluzie. Nu e întâmplător că "trebuie" a devenit la fel de banal precum îndoielile despre relevanța unei materii școlare. Și mai dezamăgitoare este replica prin care ni se spune că cititul e mai bun decât alte feluri de a ne consuma timpul și că prin citit putem avea discuții sofisticate, adică putem folosi mai multe sinonime. La "de ce citim?" variantele de răspuns se învârt în jurul unor explicații, din punctul meu de vedere, valabile doar între cititori. Dificultatea de a transforma cititul într-un obicei concurează nu de puține ori cu cea a explicațiilor unor oarecare foloase, aproape întotdeauna stângace. Evadarea în imaginar, plăcerea de a păcăli timpul, confesiunile ș.a.m.d. rezistă prea puțin în ochii unei persoane pragmatiste. Recunoașteți că nici prestigiul cititului, discutabil și el, nici erudiția celor care își iau pe umeri această misiune nu pot face față de fiecare dată rezistenței pe care o opun necititorii. Ar fi o naivitate să credem că există vreo manieră mutabilă de a convinge pe oricine să citească. M-aș întoarce la don Quijote, care ne arată cele două tăișuri ale cititului, sminteala și confruntarea cu adevărul, anume cunoașterea despre care tot vorbesc profesorii de literatură și îi pun pe gânduri pe elevii și studenții lor. Când devine don Quijote, Alonso Quijano le arată celorlalți că nu e imposibil să transformi visul în realitate și în același timp, că visul și realitatea seamănă mai mult între ele decât suntem obișnuiți să credem. Sunt puțini cei care pot spune ceva cuprinzător și consistent despre romanul lui Cervantes; dacă aș îndrăzni să spun și eu ceva, ar fi că e o carte mai mult despre realitate decât despre îndeplinirea visurilor și așa ajung la unul dintre răspunsurile pe care mi-ar fi plăcut să le ascult când mă luptam cu cărțile la școală. Cititul e un mare ocol, care prin fantezie ne apropie de realitate. O altă banalitate, fără îndoială.

Cum îi facem pe alții să citească? Fiecare cum crede, dar eu, precum don Quijote, prefer să cred că numai prin inspirație o poți face. Dacă don Quijote le povestește păstorilor de capre ce-a citit, putem și noi să le citim altora. Le vorbește în cuvinte care îi amețesc, dar se oprește din loc în loc să-i lămurească, și mai ales se mișcă și se aprinde în fața lor, ca și cum ce a citit e la fel de adevărat ca lucrurile care îi înconjoară pe ascultători și povestitor deopotrivă.

Așa cum ne-am dat seama împreună, dificultatea cea mai mare se află în crearea unei reprezentări prin care cititorul să recunoască literatura înainte să o cunoască. Nu v-a mirat niciodată că numai unii vizitatori în fața unei capodopere în muzeu se prind că în fața lor chiar se află o capodoperă, poate înainte să citească vreo etichetă sau vreun "certificat de garanție"?