M-am așezat la birou și am deschis calculatorul. Era ora 15:22. Mi-am spus că e suficient timp. Am lansat Word-ul și am scris nici mai mult, nici mai puțin de treizeci și cinci de cuvinte.

Apoi am stat pe gânduri vreo două-trei minute. Am răsfoit puțin notițele. Aveam toate indicațiile necesare, dar am simțit că lipsește ceva. Era un gol pe care nu îl puteam vedea printre notițe. Știam că e acolo și mă vedeam cum cad în el.

În jurul meu era un vid. Am încercat să vizualizez ceea ce deja scrisesem. Nu avea niciun sens. Știam că nu are rost și totuși continuam să pun câte un cuvânt după celălalt. Știam de la început concluzia, trebuia să o știu ca să nu mă rătăcesc.

Nu puteam să aud ticăitul ceasului și totuși vedeam numărătoarea inversă în fața mea, acolo în vid. Au trecut deja zece minute, mi-am spus.

Am făcut o listă și am încercat să văd dacă pot să mă folosesc de ceva, de orice. Numărul unu: persoana I, verificat...

Am mai scris ceva, dar am decis să apăs pe backspace. Poate a fost din greșeală. Știam că fac o mare greșeală să nu urmez cu strictețe fiecare punct notat. De exemplu, în ultima propoziție am făcut o apreciere subiectivă care nu își avea rostul în povestea mea. Apoi am făcut din nou aceeași greșeală. Mă simțeam ca Sansa ,,Învăț mai greu, dar învăț" Stark.

Realizam că mă îndepărtam de la subiect și mi-am făcut o notiță mentală să mă abțin din a mai face asta din nou. Am inspirat adânc. Încă mirosea a scorțișoară. Și eu aveam scrise exact o mie cinci sute patruzeci și cinci de caractere cu spații cu tot.

Am auzit de undeva din afara vidului un bip. M-am oprit imediat din ceea ce făceam pentru a verifica pe dexonline.ro existența și definiția cuvântului ,,bip". Apoi m-am întors la lucrul de mare importanță din fața mea: sursa acelui bip.

După nici două minute, mi-am întors atenția asupra Word-ului care nu mai era așa de alb ca înainte. Acum era plin de gângănii și bazaconii, mici și negre. Ceea ce mi-a amintit că nu ar fi trebuit să folosesc atât de multe epitete, fir-ar să fie.

Știu că nu ar fi trebuit să o spun, dar nu e mai sincer și mai drăguț să zici din capul locului ,,sunt dezamăgită de porcăria asta din fața mea", decât să o arăți?

Și dacă ar fi fost cazul să o arăt, atunci ce ar vedea cititorul pentru a putea empatiza?

,,O scriitoare stă în camera ei micuță și întunecată și bâzâie că nu știe ce să mai scrie." Sau și mai bine: ,,Scriitoarea privea pe fereastră norii de ploaie care se adunau deasupra casei sale și pretindea că e vina vremii pentru lipsa ei de inspirație."

Dar nu, nu, nu, acestea sunt mari păcate scriitoricești. Așa nu se face. În primul rând trebuia să scriu la persoana I.

,,Eram în camera mea și priveam pe fereastră. Stătea să plouă, în casă și afară. Am căzut în gol."

Am analizat fraza și am constatat că a bifat câteva reguli: era la persoana I, propozițiile erau scurte, fără epitete... Tot îi lipsea ceva și nu știam ce. Oare cititorul simțise și el frustrarea mea?

Încă mai stăteam la birou când am văzut că s-a făcut ora 16:01 și povestea mea se dezintegra cu fiecare cuvințel scris.

Poate că ar fi fost momentul să încerc altceva, dar eram destul de dedicată celor cinci sute nouăzeci și trei de cuvinte pe care le-am scris deja. Și totuși, parcă, parcă ar fi fost drăguț să încerc ceva diferit.

Scriitoarea noastră dragă care ar trebui să își spună povestea clar și concis la persoana I, am dori să o invităm (cine? Eu și cititorul bineînțeles) să își ia locul pe scenă și să ne povestească așa cum știe ea mai bine despre ce ar fi trebuit eu să scriu astăzi, pe ultima sută de metri.

,,Am căzut fără ea în lumea asta goală. Nu era nimic de care să mă agăț. Nici ea nu era să mă prindă de mână. Să mă tragă înapoi.

Știam că se va întoarce după mine. Am fost împreună prin multe peripeții. Era prietena mea când voiam să îi confesez ceva. Era sora mea când aveam nevoie de căldura ei. Era conducătoarea mea când aveam nevoie să urmez pe cineva.

Am încercat și eu să o caut. Simțeam că se afla în spatele zidurilor albe. Voiam să le sparg. Nu aveam nici ciocan, nici lopată și nicio altă unealtă în jur. Am început să dau cu pumnii în zidul cel mai apropiat. Nimic. Am dat mai tare și mai tare până când degetele au început să se înroșească, dar zidul era tot la fel.

Nu aveam nici ceas și nici calendar. Simțeam că timpul trecea. Înfățișarea mea era aceeași. Părul șaten prins într-un coc ciufulit și pijamalele pufoase. Nu-mi era nici foame, nici sete. Nu-mi era nimic. Nu mai simțeam nimic în afara timpului care trecea.

Nu știu câte zile au trecut până când i-am văzut fața zâmbindu-mi de deasupra zidului. Cu o simplă atingere de-a ei zidul alb se prăbuși. În spatele zidului se afla un carnaval de culori de parcă tocmai vomitase un unicorn.

Ea era exact cum mi-o aminteam. De când am cunoscut pentru prima dată, ea nu s-a schimbat, își păstrase aceeași energie cu care mă obișnuise cu atâția ani în urmă când a venit la mine.

Am întrebat-o de ce i-a luat atât de mult timp să ajungă și ea a râs. M-a apucat de mână și m-a tras după ea. În jurul nostru erau uși, ferestre, porți și vehicule de toate felurile. Voiam să le descopăr pe toate. Noi două împreună eram invincibile, asta era ceea ce mă învățase. Puteam să urcăm pe Everest și să explorăm Groapa Marianelor, iar apoi să ne întoarcem acasă exact la timp pentru o ceașcă de ceai și un biscuițel cu gem.

Ea s-a îndreptat spre o ușă rotundă și verde pe jumătate deschisă. Dincolo de ea se vedea o câmpie cu flori. Pe ușă ieșea mirosul pâinii proaspete. Când a vrut să mă tragă înăuntru am simțit cum mâna ei s-a desprins de a mea. Am încercat să o prind din nou cu ambele mâini, dar îmi alunecau de parcă erau unse cu ulei.

Inspirația a oftat și mi-a făcut cu mâna în semn de rămas bun. Ușa s-a închis și lumea din jurul meu a rămas în întuneric.

Eram din nou singură într-o cameră cu ziduri înalte și negre. Speram să vină mai repede de data asta. M-am așezat pe jos, cu spatele sprijinit de zid. Știam că inspirația se va întoarce, mereu o face."

Ei? Ce zici de asta? Am încercat o rescriere, dar e cam nereușită. Am inversat puțin rolurile, dar tot cred că ideea în sine nu e așa de proastă până la urmă.

Chiar dacă am făcut o mică pauză tot nu consider povestea asta terminată. Nu știu cum să pescuiesc inspirația. Am tot auzit spunându-se că nu ai nevoie de inspirație ca să scrii, trebuie doar să te așezi la masa de scris și să scrii.

Ceea ce nu-ți spun guru ăștia ai scrierii creatoare (creative? Naiba știe.) e că indiferent dacă ai sau nu ai inspirație, dacă scrii prost, mai are rost să scrii?

De exemplu, tema asta la care mă tot chinui eu aici, cu toate regulile astea imposibile, asta e literatură? Clar nu. Merită citită? Asta e discutabil. Au meritat efortul, lacrimile, sângele și sudoarea? Să zicem că da. E un exercițiu și ăsta.

Acum e cinci fără un sfert și după cum ai observat deja am renunțat la timpul trecut pentru că acum sunt în prezent. Mai am suficient timp să scriu încă trei pagini pe lângă cele trei deja parcurse. Știu că e arogant din partea mea să mă laud așa, dar e adevărat. Asta nu e o poveste de literatură înaltă, nu merită citită de nimeni și în afară de trei sau patru persoane știu că nimeni nu o va citi vreodată. O să rămână singurică în vreun folder până când uit de existența ei.

Ar cam fi momentul să închei acum. Am auzit că pe la trei sferturi din poveste ar trebui să începem să finalizăm și sper că am estimat cum trebuie.

Nu ar trebui să îi dau cititorului o concluzie trântită așa brusc, la fel cum nu ar fi trebuit să schimb timpul verbal fix pe final, dar m-am plictisit și simțeam nevoie să mai condimentez puțin ciorba asta fără gust. Și nici nu ar trebui să mai scriu propoziții așa lungi și plictisitoare pentru că cititorul și-a pierdut deja interesul pentru ceea ce voiam să spun aici.

Poate ar trebui să mă opresc și să încep un al doilea draft, să mai lustruiesc mizeria asta, dar am zis deja că n-o să o fac și măcar atât să știe dragii mei cititori: sunt o femeie care-și ține promisiunile.

Nu am promis nimic în primele trei sau patru fraze ale poveștii mele și de aceea știți că nu mint atunci când spun că îmi țin promisiunile, chiar și pe alea pe care nu le-am făcut încă.

Dacă nu era azi deadline-ul, nu mă apucam eu acum să bat apa în piuă. Nu am nici azi inspirație. Nu am avut-o nici ieri. Și cu siguranță nu am avut-o nici luna trecută când am primit tema asta.

Am citit mult despre ,,writer’s block" și toată lumea spune că până la urmă cauza e frica. Mi-e era frică ca nu care cumva să scriu vreo prostie așa că am făcut ce știam mai bine. Am scris prostia și m-am rugat la Dumnezeu să apară și inspirația pe drum. Nu pot să spun dacă a funcționat sau nu, dar aștept feedback-ul cititorilor mei fideli, trei.

Am lungit finalul ăsta mai mult decât a lungit Tolkien finalul Stăpânului inelelor, dar nu pot să vă las chiar așa în aer. Voi recurge la a doua mea tehnică preferată pentru un sfârșit cât de cât ok. Nu, nu e suspansul unui cliffhanger, e fix ce-am făcut mai sus în povestirea aia inserată.

Acum e ora 17:00 și urmează să închid Word-ul și să mă rog că nu o să pic cursul ăsta cu mica mea distracție ironică și arogantă.

,,Doriți să salvați modificările făcute acestui document?"

,,Nu salva."

Gol. Pagina a rămas goală. Ora 17:00, numărul de cuvinte zero.