— Belește-l!

Țin un teleobiectiv enorm în mână. De fapt îl țin cu ambele mâini, are în jur de trei kilograme. A costat, probabil, o avere.

Raul se uită în ochii mei, își ridică mâinile și repetă:

— Belește-l! Ce, ți-e frică de scule?

Trag de timp, încă nu mi-e clar în ce registru ar trebui să continui. Să par ofensată, să ies din sală, sau să mă arunc la jugulara lui? Îmi vine să le fac pe toate trei.

— Așa, fără mânuși de dantelă?

— Exact așa!

E tot cu mâinile ridicate, seamănă cu un Y grăsuliu.

— Nu pot la comandă, dar poate vrea Neluțu, că pare mai priceput, și-i întind aparatul unui coleg.

Neluțu se uită perplex la mine, apoi "belește" fără să mai comenteze. Sunt îmbrăcată șic, fardată discret, manichiura îngrijită, eșarfă de mătase, în culori pastel. Vin de la un vernisaj cu lume subțire, unde am făcut figură bună în peisaj.

Ca de fiecare dată, cursul începe cu prezentarea aparaturii foto. Profesorul are o colecție impresionantă de camere, dintre care câteva vechi, cu film. Nu-i vine să se despartă de ele, e ca și cum și-ar arunca tinerețea la gunoi. Din când în când ne mai aduce și câte o piesă emblematică. Azi, istorica Leica M 3, unul dintre aparatele-fetiș ale lui Henri Cartier-Bresson. La primul curs a fost celebrul Hasselblad 500EL. Cu unul similar, Neil Armstrong și Buzz Aldrin au făcut primele poze ale Pământului văzut de pe Lună.

Catedra, ca o tarabă, e plină de "ochi de pește", obiective macro, superzoomuri, stative, filtre... Teleobiectivul trece din mână-n mână, suferind mai multe decalotări succesive. Comentarii acide, interjecții, explicații succinte, alte interjecții. S-a terminat primul act al reprezentației, mai degrabă prima scenă, încălzirea. Abia acum, cu analiza fotografiilor, începe spectacolul propriu-zis. Show time!

Primul e Neluțu-cel-cu-stofă-de-victimă. Toate pozele lui sunt tăiate cu foarfeca, până rămâne mai puțin de o treime din ele. Cel mai patetic e la fotografia cu câinele lui. Neluțu oftează sfâșietor, iar Raul ghilotinează. Cu câtă plăcere... Capul câinelui a fost despărțit de corp. Mă gândeam că o să taie și din cap, o să lase doar ochii și urechile, dar Raul s-a oprit, și-a strâns părul lung într-o coadă, apoi a zis marțial: "Asta e poza!"

— Măcar capul a rămas intact, am zis eu, bătându-l pe umeri.

— Și schimbă-ți numele ăsta cretinoid, a adăugat Raul. Nici "Nelu" nu e bun pentru un jurnalist, dar "Neluțu" e catastrofă.

Faptul că nu am fost în stare să-i țin piept lui Raul mă umple de draci cu cozi în formă de @. Agresivitatea urcă în mine ca o viitură. Raul își aranjează coama și apoi taie în bucăți copilul unei colege. Avem de fiecare dată o temă, câteva fotografii pe care trebuie să le imprimăm pe hârtie. Examinarea pozelor se face cu foarfeca. Cele cât de cât reușite sunt tăiate succesiv, cu explicațiile de rigoare; cele ratate sunt îndoite în patru și apoi tăiate fâșii, de parcă Raul ar vrea să facă din ele ghirlande pentru brad. Foarfeca urmărește un traseu sinuos ca meandrele unui râu. Doar că nu se aude niciun susur, ci doar un hârșâit înăbușit, o vibrație putredă, care ne agasează timpanele.

Am putea pune pozele pe un computer și le-am putea recadra civilizat, printr-un program prietenos, comparând imaginile înainte și după. Dar tăierea fotografiilor face parte dintr-un plan diabolic de reeducare a participanților, sau poate că e o formă spartană de inițiere, durerea fiind numitorul comun.

În sfârșit, mi-a venit rândul la exercițiile de public shaming. Raul a luat tacticos foarfeca în mână. S-a uitat în ochii mei, a forfecat de câteva ori bucuros aerul și a început. Analiza pozelor mele, alt măcel. Grobian, îngust, vulgar și rău intenționat.

— Ești obsedată sexual. Încadrezi totul la plan mediu sau american. Ai pozat un bărbat din spate, și din spate, și la plan mediu. Dragii mei, băgați bine la cap, plan mediu și plan american nu există în fotografie! Să fie clar. Ați înțeles? E valabil și pentru tine. Mai ales pentru tine! Raul mă privește în ochi, are niște cearcăne vinete de parcă ar fi fost pocnit cu zel; sper că la cealaltă grupă oamenii au fost mai curajoși.

Panoramez sala ca și cum aș căuta un punct de sprijin. Deasupra capului meu, pe perete, sunt patru reproduceri după Vermeer: Femeia cu carafa, Astronomul, Lăptăreasa, Femeia care citește la fereastră. Dumnezeu le pusese acolo. Ramele mușcau din tablouri, rezultând niște planuri medii și americane perfecte.

— Dar în pictură există plan mediu și plan american? Băiatul asta din Delft n-a urmat cursurile tale. Ce lacună în educația lui!

Privirea goală a lui Raul baleiază pe deasupra reproducerilor.

— Sper că știi cine le-a pictat!

Vag dezorientat, Raul tace. Apoi cu nervozitate își desface și își restrânge părul în coadă. Plusez.

— Nu pot să cred! Sunt celebre! Mai pune, frate, mâna pe un manual de istoria artei, ajută, îți mai schimbi ideile. Mai vezi o lumină, o încadrare, mai descoperi un stil... Arta te face mai bun, mai înțelegător, tai mai cu grijă din poze, cu o forfecuță mai mică, una de pielițe!

În timp ce vorbesc, îmi toacă fotografiile ca un shredder. Parcă ar țopăi cu picioarele pe ele. Ne iubim cu toții îngrozitor de mult fotografiile. Sunt părți din noi, emoție, suflet, creație. Ele opresc timpul și fixează memoria. O durere îmi aleargă prin viscere, dar exact asta vrea Raul, care îmi urmărește atent reacțiile. Mă ia cu amețeală.

Mă liniștesc greu.

— Taie, dacă-ți face bine. Până la urmă, e doar o hârtie. Dar mai util ți-ar fi un job part-time la demolări.

Ora următoare și-a cerut iertare pentru observațiile făcute. Scuzele lui sunt ca și jignirile, nesfârșite, diareice, neplauzibile. Parcă nu urmărește decât să te deruteze, să te facă să-ți pierzi echilibrul. Și-a pus cenușă în cap zece minute. Apoi mi-a făcut cadou o poză, cu dedicație. Dar câtă sensibilitate are nesimțitul ăsta! Câtă splendoare în fulgii de nea care plutesc diafan, peste o umbrelă colorată, translucidă! O ninsoare de lumină. E un mare artist. Emoționată de gest, i-am mulțumit:

— E splendidă, o s-o pun pe perete.

— E un rateu, oricum o aruncam.

— O.K., o arunc eu!

Am mototolit poza și am pasat-o către coșul de gunoi, răzbunându-i cumva pe toți participanții la curs. Toata lumea amuțise în sală. Culmea e că am și nimerit. Așteptam niște aplauze. N-au venit. Raul a clipit rapid, în serii de câte două, și-a trecut mâna prin păr, apoi a scos imediat altă fotografie, identică, a semnat-o și mi-a întins-o.

— Asta e mult mai bună, o pun deasupra veceului, i-am zâmbit candidă.

— Ești constipată?

— Sunt bulimică. Vomit des. O să mă ajute dacă o văd.

Raul e un revelator de puroi. Când îl calc în picioare am o senzație de putere care nu se compară cu nimic.

Fac față la mitocănie. Sunt vaccinată cu planul complet. Am anticorpi pentru tot restul vieții, ba chiar pentru mai multe vieți. O doză în timpul liceului, alta în facultate și boosterul pe vremea când lucram în televiziune, la Știri.

De obicei plec prima de la curs, dar azi, am rămas să socializez. Constat că, după terminarea orelor, Raul se dă de trei ori peste cap și devine altul. Vorbește prietenos și fără niciun pic de agresivitate. E, cum să zic? Cumsecade! La sfârșit ne propune să ne lase în oraș pe la diverse stații de metrou care sunt în drumul lui. Acceptăm invitația. Se comportă elegant, ne deschide ușile jeepului. Mă destabilizează politețea lui și, mai cu seamă, muzica pe care o ascultă. Niște cântece vechi, sufite, cu rezonanțe la care răspund toate fibrele corpului meu. La televiziune coboară doi cursanți, la guvern alți doi și mă trezesc singură cu el în mașină.

— Ai personalitate multiplă? îl întreb.

Raul râde și-și întoarce brusc capul ca să mă vadă. Mă șfichiuiește cu părul.

— Da.

Rămăsesem pe scaunul din spatele lui și stăteam înclinată înspre el ca să înțeleg mai bine ce zice. Șuvițele lui mi se lipesc, electrizate, de față; niște furnicături neobișnuite îmi aleargă în jos pe gât și se dispersează apoi în tot corpul.

Piața Victoriei e blocată într-un ambuteiaj. Raul oprește motorul și se lasă relaxat pe spate. Rămân în aceeași poziție, lipită de scaunul lui. Părul lui lung îmi atinge tâmpla dreaptă și-mi cade peste umăr. Aproape că îmi vine să-l mângâi cu obrajii. Firele de păr sunt un conductor pentru gândurile (lui) cele mai fierbinți, pentru dorințele (lui) cele mai intime. Rămânem așa, învăluiți în lacrimile unui duduk celest, care umplu interiorul mașinii. Totul e împietrit. În afară de muzică și de părul lui Raul, care și-a făcut loc pe sub bluza mea, și se rotește lent în jurul sânilor mei.

— Te duc acasă?

Nu sunt în stare să îi răspund.

În săptămâna care a urmat, am fotografiat tot timpul. Am trăit cu aparatul foto la gât, am avut inspirație, m-am simțit fericită. Parcă vedeam altfel, mi se transformaseră ochii în detectoare de cadre, găseam cele mai stranii perspective, cele mai neașteptate linii de fugă. Am avut și noroc, subiectele îmi ieșeau în față, mă rugau să le fotografiez. Tehnica mea s-a ameliorat vizibil.

Tema următorului curs era "ritm". Dar pozele mele erau toate potrivite pentru alt subiect. Ruperea ritmului. Am adus niște fotografii adevărate. Un geam care era împărțit în nenumărate ochiuri de geam și două gutui puse printre ele, pe care, culmea norocului, chiar cădeau niște raze de lumină; fire de înaltă tensiune care îmi străbăteau cadrul într-o diagonală, cu sute de ciori aliniate pe ele și una care tocmai își lua zborul; zigzagul unor ziduri neterminate din cărămidă, din care creștea un copăcel; zece ciorapi colorați întinși la uscat și un câine care smulge unul dintre ei; pe un perete scorojit, umbrele prelungi a patru băieți cu mâinile întinse deasupra capului și o fată, între ei, care sare cu genunchii la piept. După o ploaie aprigă, ce dădea o moliciune stranie străzilor din cartierul Lipscani, am făcut într-un pasaj niște poze suprarealiste. Când le-am întins pe catedră, toată lumea a amuțit. Astea chiar erau fotografii. Se vedea și pe fețele celorlalți. Nu am curaj să mă uit în ochii lui Raul. Focalizez doar foarfeca. Raul nu se atinge de instrumentul de tortură.

— E emoționant modul în care simți tu lumina. Iar apoi, privind o plăntuță care răsărea dintr-o piatră: Tu când iubești, o faci cu o pasiune dementă.

— Văd că ești și guru, nu doar fotograf...

Ne-am reluat rolurile. Îmi ridic privirea de la foarfecă. Îi văd doar gura și părul.

— Ai avut noroc, subiectele ți-au ieșit în cale.

— Am avut noroc cu tine, am mărturisit eu cu o sinceritate prostească.

— Ești prea bătrână pentru mine. Nu mă atragi deloc.

Mă trezesc brutal. Raul G. arată ca un porc bătrân, cu treizeci și cinci de ani și de kilograme în plus. Are un singur lucru frumos, părul, încă negru, lung și des, pe care și-l adoră. Coama lui deasă e tot ce-l mai leagă de anii lui de glorie, de tinerețea de rebel nonconformist.

— Nici măcar un pic?, întreb în glumă.

— Tu? are o grimasă ca și cum s-ar fi înecat în silă... Ești una dintre cele mai nereușite femei din câte cunosc!

Tonul, inadmisibil de serios, ciopârțește din mine. Sunt o balenă eșuată din care un bărbat decupează cu ferăstrăul, felie după felie. Fotografiile au pălit de parcă le-aș fi făcut în urmă cu o sută de ani. Îmi vine să iau foarfeca și să le tai.

Mă controlez din ce în ce mai greu. Parcă sunt un tramvai deraiat de pe șine.

— Că ești urată nici nu contează, dar ești mult prea bătrână pentru mine, ieșită din garanție, expirată.

Are șaizeci și cinci de ani, iar eu douăzeci și nouă de ani. Babele în piață îmi spun "fetițo", iar acum câteva zile, un elev de liceu m-a întrebat ce notă am luat la teza de la chimie.

Mă scol de pe scaun și mă îndrept încet înspre el:

— Îmi permiți?

Îi iau foarfeca din mână, mă uit la imaginile mele și apoi, cu o mișcare bruscă, mă întorc spre el și îi tai o meșă groasă din păr. Își duce mâinile la ochi, se chircește și începe să țipe ca însemnat cu fierul roșu.

Trăiesc o plăcere aproape necunoscută până acum. Îi tai încă o bucată din coamă și încă una, pană când Neluțu mă prinde de mână.

— Oprește-te, ai câștigat!

Raul se trântește pe jos, în spasme. Îmi vine să-i trag un picior în burtă, dar mă mulțumesc să-i zâmbesc.

— Lasă, că-ți crește...

Am renunțat la curs și nu am mai fotografiat niciodată de atunci. Dar am păstrat poza lui Raul și am expus-o invers. E mult mai bună acum.