Alexandru Lamba este un prozator brașovean de 43 de ani, inginer de profesie, cunoscut publicului mai ales prin textele SF, printre care volumul Singurătatea singularității (2018), menționată de Mihai Iovănel în Istoria literaturii române contemporane 1990-2020 ca înscriindu-se în categoria prozei care "se apropie (...) de standardele comerciale (care nu exclud calitatea) ale literaturii SF din Occident".

Distins cu premiul Chrysalis al European Science Fiction Society în 2016 și cu premiul Vladimir Colin în 2021, Alexandru Lamba propune o proză viguroasă și incomodă, mai ales în ultimul său roman, șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, nominalizat la categoria Cartea anului, în cadrul evenimentului Premiile anului în Cultură la Brașov (2022), roman apărut la Editura Litera în colecția Biblioteca de proză contemporană, coordonată de Doina Ruști.

Etichetată drept un thriller psihologic, cartea are însă o miză mult mai mare, deoarece autorul alege să exploreze/să reinterpreteze (cu cinism sau poate nu) și dimensiuni regăsite în proza clasică (mai ales a rușilor), cum ar fi vinovăția, rolul hazardului, relația omului cu divinitatea (cu un Dumnezeu care ține să-i arate eroului că "putea transforma în rău tot ce făceam, indiferent de intențiile mele"), năzuința spre bine (sau chiar spre mântuire). Textul impune o tensiune constantă, bine gradată, suspansul este menținut în permanență, iar curajul și forța scriiturii devin elemente definitorii pentru viziunea scriitorului asupra a ceea ce înseamnă o proză actuală, cu un story captivant, fără arabescuri inutile și divagații livrești.

Întinsă pe câțiva ani, povestea lui Horia, aparent un antierou, nu plictisește deloc. Asumându-și și rolul de narator, Horia își reduce parcursul ultimilor ani la câteva episoade esențiale (foarte bine dezvoltate) care se reunesc într-o confesiune dură, cu accente onirice și dark, purtând cititorul prin zone stăpânite de demoni, violență, păcate, blasfemii, crime și răzbunări. Rama romanului este asigurată de predicile părintelui Ghenadie (personaj marginal al textului) și de scurtele interludii în care Horia își imaginează scenarii legate de propria moarte. Fragmentele extrase din predică par a conține niște direcții/principii pe care însă personajul nu le poate asuma ca repere ale existenței lui, iar obsesia morții trădează o apetență a protagonistului pentru latura tenebroasă a ființei umane.

Horia are un job în programare, o soție care-i trasează parcursul (ea decide mutarea într-un sat de la Dunăre, în ciuda reticențelor vizibile ale soțului care are dificultăți de adaptare, tot ea hotărăște asupra momentului când cei doi urmează să devină părinți și, din nou, ea este cea care impune revenirea în orașul natal când sarcina ei ajunge la trei luni), este nemulțumit, angoasat și suspicios, bântuit de frică și de furie, victimă și agresor. Flashbackurile legate de copilăria lui îl dezvăluie ca pe un tip cu înclinații spre un soi de cruzime (experimentală, inocentă?) pe care el o reprimă, o neagă, și care izbucnește mai ales în relația cu colegii bărbați. Soția nu-l (mai) iubește (curios că el nu se întreabă de ce, de parcă ar fi convins că nu merită să fie iubit), echilibrul cuplului este doar mimat, așa că despărțirea lor nu surprinde. Deși nu se poate găsi o reală justificare a violenței pe care o manifestă Horia (poate doar prin prisma frustrărilor acumulate), el nu poate fi nici demonizat, așa cum o face Mirela, care vede în bărbatul ei un tip periculos (de lângă care e mai bine să pleci și, dacă se poate, undeva foarte departe, adică tocmai până în Anglia), mândru și posac, "un criminal" (îl numește astfel în timp ce "calmul vocii ei era desăvârșit"). Mai mult, preventiv cumva sau ca să se apere, îl șantajează pe Horia cu filmulețul care surprinde crima înfăptuită de soțul ei (care este mai mult o legitimă apărare). Opacitatea și lipsa ei de înțelegere sporesc frustrările eroului, plecarea ei îl lipsește pe Horia de fiul lui, Adrian, de care îi este dor ("poate pentru el aș reuși și eu să mimez ceva mai mult interes pentru viață"), dar cu care comunică puțin și doar telefonic, conversațiile fiind stângace și sfârșindu-se brusc.

Câteva întâmplări (cărora protagonistul le atribuie mereu conotații sinistre) fac lumea lui Horia (care de fapt nici nu-i aparține – e "ca un joc de care te-ai săturat, dar îl joci în continuare pentru că, dacă ieși, li-l strici și celorlalți") să se prăbușească, iar printre ele se află povestea unui sârb bătrân tăietor de lemne pe care-l bănuiește a fi criminal de război, dar care ulterior se dovedește a fi o victimă, un veteran care-și găsește sfârșitul murind împușcat, aparent tot din cauza lui Horia sau nu... poate pentru că așa a fost să fie și nimeni nu poate controla ceea ce trece dincolo de propria sferă existențială. Tentativele de a interveni pentru a-și corecta viața, pentru a-i crea el însuși un sens, nu devin fapte; deși își dorește să intervină, personajul nu o face aproape niciodată. Nu se opune alegerilor pe care alții le fac pentru el, viața pare o haină incomodă, din ce în ce mai greu de purtat. Horia e incapabil să se amuze, nu râde, nici măcar nu zâmbește (prima și singura dată când o face e atunci când îi zâmbește lui Bobi, un orfan de 11 ani pe care ulterior îl bate, acceptând, din nou, practicile și regulile făcute de alții, chiar dacă i se par odioase), incapacitatea lui de a organiza lumea, de a-i da coerență răzbate doar în gesturi violente. Revolta lui nu capătă alte forme de manifestare, personajul nu se răzvrătește împotriva unei lumi în care agresivitatea apare ca un fond existențial firesc (poate că este și el produsul acestei lumi), nu are o confruntare verbală cu colegul său Călin (pe care îl bănuiește că ar fi omorât o pisică făcând să pară că el este de fapt autorul, ceea ce îl transformă în monstru în ochii colegilor), ci preferă să-l bată, profitând de o ședință de sparring la sală. La un moment dat, Horia se mută cu Cezar, un tip pe care-l cunoaște la sală, un boxer fost pușcăriaș farseur, care pare a fi, la fel ca în Fight Club, un alter-ego al eroului, așa că ultima parte a romanului ar putea fi plasată sub cheie fantastică. Cezar e capabil de acțiune, ia decizii, se descurcă, trăiește mai intens. Pare a fi o proiecție imaginară a lui Horia, ceva ce el nu putea fi, e mai tânăr și, chiar dacă e boxer, e incapabil să rănească. Tot Cezar îi oferă protagonistului un weekend cu escorta Lara, a cărei apariție sparge prietenia dintre cei doi, de altfel o legătură cu potențial, care mai detensionează atmosfera. După ce o cumpără pe Lara de la proxenetul ei (dialogurile pe zona interlopă sunt foarte reușite), Horia își dă seama că ea nu-l vrea pe el ("Futu-ți dumnezeii mă-tii de luciditate!", spune el, revoltat iar împotriva lui însuși, împotriva unei lucidități care-i paralizează acțiunile), ci vrea un altul, un om cu inițiativă, adică pe Cezar (admițând că el există cu adevărat), astfel că o lasă să plece, eliberând-o. La fel va proceda și în legătură cu crima, asigurându-se că filmulețul care dovedea că el este asasinul va duce la eliberarea celor doi vietnamezi acuzați pe nedrept. Recunoștința Larei, care îl numește "cel mai bun om din lume" (dar care totuși îl respinge), încheie parcursul eroului care realizează că el aparține "inelului"-ștreang ("Ea nu e a ta (...). Tu ești al meu!"; "Ea nu e pentru tine. Eu sunt pentru tine!" – șoptește "inelul"). Dincolo de crima concretă, pe care Horia o comisese fără intenție (Horia leagă răul de intenție și de beneficiile personale – "faci răul în cunoștință de cauză pentru că astfel ai de câștigat"), toată viața lui pare un continuu asasinat, unul împotriva lui însuși.

Colecția lui de tablouri-blasfemii, operă ce pare a unui anarhist dezaxat (Cina cea de taină luată de pe trupul gol al transsexualului cu sâni artificiali, "Sfântul Duh în chip de porumbel găinățându-se deasupra unui Sfânt Ioan Botezătorul angajat într-o bătaie cu apă în Iordan cu Iisus, amândoi dezbrăcați și râzând", "Sfântul Gheorghe penetrând dragonul cu mulți sâni"), "nu înseamnă nimic", îi spune el Larei, și nu înseamnă, pentru că el nu blasfemiază transcendentul, ci niște reprezentări desacralizate ale absolutului, kitschul, clișeul și elementul ieftin care construiesc o relație falsă a omului cu Dumnezeu). Oferindu-se în totalitate Marelui Anonim la final ("Atâta pot plăti, Doamne"), personajul iese din sfera individualului, părând a întruchipa omul însuși, cu păcate și virtuți, înger și demon totodată, care, nemaiînțelegându-și viața, se oferă morții, în speranța că e destul și, dacă nu e, "dracu să ne ia pe amândoi", spune Horia referindu-se la el și la un Dumnezeu care rămâne inaccesibil. Viața se poate mima, vinovăția și căința, nu.

Neștiind cum să trăiască, Horia știe totuși să moară. Miza supremă (mântuirea?) e trecerea dincolo, Horia își transcende nimicnicia (din nou ca în proza rusească) și capătă ceva din aura sfinților. Ca o vioară permanent dezacordată, viața protagonistului dă, la final, un acord unic, scurt, sublim, miraculos, pe care numai clipa morții îl poate oferi, moarte căreia el îi aparține de fapt de la început, moarte care vine "în momentul cel mai potrivit", făcând astfel ca romanul să se constituie ca o uriașă întrebare (retorică) asupra limitelor și a suferinței omului.

Alexandru Lamba, Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, Prefață de Liviu G. Stan, Litera, BPC, 2022.