În anii 1920 – 1935, când în România ziarele vuiau despre isprăvile lui Terente și ale lui Coroiu – adesea numiți haiduci – aceeași atmosferă era și în Grecia. Jandarmii erau puțini, brutali, făcând abuz de putere, ceea ce a favorizat apariția cetelor, în special în munți, unde haiducii aveau tradiție încă din vremea turcilor, fiind ocrotiți de sătenii sătui de violența jandarmilor.

Iancula și frații Babani au fost vestiți în perioada 1916 – 1925, în Olimpul lipsit de zei. I-au urmărit turcii, grecii și bulgarii aproape zece ani, devenind legende.

Fotu Iancula s-a născut în apropierea orășelului Servia, în 1900, pe vremea stăpânirii turcești. Treisprezece ani mai târziu, ținutul revenea Greciei.

Copilăria i-a fost grea, în sărăcie. Cunoștea toate cărările și peșterile munților, pe unde păștea oi și capre. La șaisprezece ani, a fost acuzat de furtul a doi cai. Nu a recunoscut, însă acuzatorii erau oameni cu stare. Pe baza declarației lor a fost închis, la Larisa, pentru patru luni.

Șeful de post din sat se ținea după sora lui Fotu, dar, pe vremea aceea, nu se căsătoreau aromâni cu greci. Când s-a întors, Fotu i-a spus s-o lase în pace, însă jandarmul l-a amenințat că-i rupe oasele în bătaie. Tânărul, jignit, l-a pândit seara, a tras în el două gloanțe și l-a omorât, după care a fugit în pădure, știind că va fi căutat.

A urmat spiritul haiducilor din zonă, care îi prădau pe negustori, formându-și o ceată. Se ascundeau pe la stâne; ciobanii îi primeau cu drag. Împărțea mult la săraci. Pe lângă surorile lui, a măritat multe fete sărace, dându-le zestrea necesară. Când vedea țăranii chinuind la plug câte o vită costelivă, le dădea bani pentru o pereche de boi buni.

Unul dintre oamenii aceștia le puse numele boilor Fotu și Iancula. Într-o zi, trecu o patrulă de jandarmi pe câmp, când țăranul striga "Hăis, Iancula!". Au pândit toată ziua, să vadă dacă într-adevăr, urma să apară Iancula, dar nimic. Când a terminat omul treaba și a plecat spre casă, jandarmii l-au oprit și l-au întrebat ce legătură avea cu Iancula. Țăranul i-a spus că pe boi îi cheamă după cel care i i-a dăruit. L-au lăsat să plece, știind că se întâmplase la fel și în alte sate din Olimp.

Un an mai târziu, unul dintre prietenii lui s-a îndrăgostit de o fată din Polyracho. Tatăl ei nu a vrut să i-o dea, așa că Iancula s-a dus într-o noapte să-l omoare, iar celălalt haiduc s-a însurat cu fata. S-a pus preț pe capul lui, și cineva l-a trădat. Jandarmii l-au căutat, l-au prins și l-au dus la închisoare la Egina.

După doi ani de închisoare, a fost transferat la închisoarea din Salonic, însă pe drum, a evadat. La podul de dinainte de Larisa, trenul a încetinit, ca de obicei, iar neînfricatul a sărit din tren, deși era legat la mâini și la picioare în fiare. A stat ascuns în bălării până s-a îndepărtat trenul, după care s-a furișat, prin păduri, spre orășelul Servia, așa, în lanțuri. Fierarul i-a scos lanțurile și i-a spus pe unde hălăduiau foștii lui tovarăși de arme.

Se spune că, înainte de a urca în Olimp, să-și adune haiducii, i-a dat preotului din satul natal șase mii de drahme, în prezența primarului și a altor trei oameni de vază, ca să clădească o bisericuță sau o troiță cu hramul Bobotezei, ziua lui onomastică, și să-l treacă la ctitori. Văzând, după un an, că nu începuse construcția, a aflat că cei cinci împărțiseră banii între ei. Într-o noapte, a coborât în sat și i-a ucis pe vinovați.

Ziarele scriau despre el, numindu-l Regele Munților. Jandarmii au ridicat prețul pe capul lui de la douăzeci de mii de drahme la șaizeci de mii, o sumă foarte mare pentru vremea aceea.

Două mii de jandarmi i-au căutat prin munți, timp de peste șase ani. Nașul comandantului jandarmilor, aromân, afla pe unde umblau jandarmii și trimitea un ciobănel să le ducă mâncare haiducilor și să le spună ce se plănuia împotriva lor.

În zile de târg, Iancula se deghiza în haine de femeie sau de preot, se amesteca în mulțime și afla noutățile locului. În hanul aglomerat, mânca, bea cu măsură și lăsa un bilet că Iancula a mâncat, a plătit și a plecat.

Până la urmă, însă, trădarea își face loc peste tot. În septembrie 1925, Fotu Iancula a răpit pentru răscumpărare doi băieți, veri între ei, un student la medicină și un elev. A fost trădat de un alt haiduc, Agriokotsos. Urmărit de treizeci de jandarmi, ascunzișul lui de pe culmea Olimpului a fost înconjurat. După cinci ore de luptă, a fost omorât cu două gloanțe în burtă.

În aceeași înfruntare au fost uciși, din ceata lui, Ceamitra și Panos Babanis. Leonidas Babanis și alți câțiva din ceată s-au predat. Au fost judecați, condamnați la moarte și executați. După cum se făcea și în vremea stăpânirii turcești, capetele haiducilor morți au fost îmbălsămate și expuse public, întâi în gara din Katerini, să-i înspăimânte pe alți potențiali bandiți din zonă, apoi mutate la Muzeul de Medicină Legală din Atena. Tot acolo este expus și iataganul lui Iancula.

Leonidas Babanis, însă, nu a făcut parte dintre cei judecați. Jandarmii îl duceau pe un drum prăpăstios, iar el, pândind momentul oportun, a tras de funia cu care era legat și s-a lăsat jos, în prăpastie. Era să-l tragă și pe jandarm după el. Acesta, speriat de moarte, i-a dat drumul.

Haiducul s-a prăbușit cam o sută cincizeci de metri, dar a căzut în tufișuri suficient de moi cât să scape doar cu câteva zgârieturi și să fie ascuns. Jandarmii nu au putut să se ducă după el: pe de o parte, duceau și alți prizonieri care ar fi putut evada, pe de alta, ar fi trebuit să ocolească mulți kilometri ca să ajungă sub prăpastia aceea. Babanis s-a ascuns prin păduri, unde l-a dezlegat un cioban. A jurat răzbunare împotriva jandarmilor și a trădătorului. Și, în câțiva ani, au fost omorâți toți.

Unii spun că și pe el l-ar fi ucis, mai târziu, jandarmii, că rămăsese în munți, după pradă. Alții, că a reușit să fugă, împreună cu o femeie, în Australia. El tot n-a avut viață lungă, în schimb, soția lui a murit de bătrânețe, în grija copiilor, în Australia.

Sursă foto:

https://monoskop.org/YanakiandMiltonManaki#/media/File:JanakiManaki_11.jpg

(Armatoli/ haiduci aromâni fotografiați de frații Manakia)