OPTm
nr.crt.

A avea sau a nu avea notorietate ca scriitor? A fi sau a nu fi de meserie scriitor sau idealist?

Așa cum spunea și Albert Camus, despre lucrurile simple este cel mai greu să vorbim, tocmai pentru că implicațiile lor sunt cele care ne trimit către esența vieții noastre, sau, cum bine spune Heidegger, la originea lucrurilor în sine. Să spunem ce este arta și ce funcție are este complicat doar pentru că nu alegem să ne ducem direct la esența problemei. Avem o lungă istorie întinsă pe secole care ne desparte de ea, mii de sensuri care s-au adăugat și care i-au ascuns adevăratul conținut. Desigur, în discuție trebuie să aducem condiția artistului și a operei sale de artă, cu precădere a celor literare, în societatea contemporană, cum reiese din șirul de întrebări și de argumente ale Emei Rădulescu.

În ideea că există lucruri ale sufletului și lucruri ale trupului considerăm că există o diferență între a supraviețui și a trăi. Problema ridicată de Ema Rădulescu privind statutul autorilor, al celor care par să vadă în literatură o sursă de venit și nu o sferă ce are menirea să ne determine să transcendem cotidianul sau să descoperim multe alte sensuri ale existenței noastre, care nu ne sunt la îndemână sau pe care nu le putem descoperi altfel, este complexă, demnă de abordat în lucrări la fel de complexe. Legat de ea aș aduce în discuție problema valorilor cultivate de literatură sau de artă în general, trebuie să știm cum anume aducem scriitorul care dăruiește artei și frumosului valorile pe care le merită, mai aproape de cititor, iată un drum anevoios de urmat. Notorietatea este cea care îl va aduce și aproape de cât mai mulți cititori, dar și cea care îi va oferi suportul financiar care să-i asigure subzistența și poate ceva mai mult de atât.

Așa cum spune și Ema, într-o oarecare măsură, pornind de la un citat din celebrul film inspirat de cartea cu același nume, scrisă de N.H. Kleinbaum, Dead Poets Society, arta a fost (și este) o prelungire a ființei umane (în ideea că nu este tocmai ușor de ajuns la ea sau nu mulți avem pornirea de a o face), o condiție sau o proprietate pe care putem să le-o atribuim multor altor materii, unele mai idealiste și abstracte, altele materiale și pragmatice – la care ajungem mult mai facil. Frumosul și valoarea sunt două dintre aspectele care ne fac oameni, umanitatea rezidă în acest mănunchi idealist, un lucru incontestabil, cu toate acestea, să nu uităm că trebuie să avem grijă de cei care aduc un plus de valoare, nu știu în ce măsură veniturile financiare, provenite din ocupația de scriitor sau de creator în general, sunt direct proporționale cu valoarea operelor. Tot ce pot spune este că notorietatea nu trebuie neapărat înlăturată. Pe de altă parte, din cât am reușit eu să deduc, prin intermediul experienței, tendința este ca renumele mondial să nu vină la pachet cu un conținut tocmai valoros, care să facă față timpului sau care să ofere frumosului tributul meritat. Fapt ce l-aș explica prin posibila existență a unei anumite categorii de interese împărtășite de mai mulți oameni.

Când avem în vedere gradul mai mare posibil de vânzare a operelor literare, ar trebui, de asemenea, să avem în vedere și cititorii care preferă un anumit tip de literatură. Prin urmare, că ne place sau nu, există o anumită literatură pentru un anumit cititor, ceea ce e o poveste veche și ea la fel de complexă cum sunt și cele de mai sus.[1] Literatura poate crea mari pasiuni, care duc la adoptarea unui stil de viață uneori, sunt tomuri pline de poveștile marilor pasionați de literatură care și-au sacrificat ani buni din viață, indiferent că vorbim de cei care au scris sau cei care au citit. Pământul a cunoscut oameni care au preferat să investească atât timpul, cât și banii în cărți. Pe de altă parte, cartea, timp de decenii, poate chiar secole, a fost și una dintre puținele căi de divertisment accesibil în interiorul casei, în confortul oferit de spațiile familiare, așa că putem să admitem că nu oricine citea era neapărat și un personaj doct sau aflat în căutarea marilor sensuri ale existenței umane, era poate în căutarea unei modalități de recreere, o mică deconectare de la cotidian, la fel cum este și astăzi pentru o parte dintre cititori. Motiv pentru care au apărut și cărțile care aveau scopul acesta, de a recrea, de a abate pentru scurtă vreme gândul de la lucrurile imediate, poate apăsătoare, poate plictisitoare.

Condiția celor iubitori de frumos și cunoaștere a fost mai mereu una nu tocmai fericită, nu pot decât să mă gândesc la soarta pe care o aveau filosofii în Antichitate, Socrate de exemplu, care a fost condamnat să bea cucută pentru că a deranjat pe cine nu trebuie. O soartă asemănătoare a avut și Seneca, a cărui condamnare a fost cu atât mai stranie, venind din partea discipolului său, Nero, chiar Aristotel a fost exilat, Niccolò Machiavelli la rândul său a fost exilat, iar lista mai poate continua până la fenomenul recent și contemporan al autorilor interziși. Ce vreau să spun este că au fost momente în istorie când valoarea a pălit în fața celor care au țintit spre alte scopuri decât acelea de a oferi lucruri cu adevărat necesare sufletului omenesc. De asemenea, adevărul, valorosul, poate incomoda uneori, tocmai pe fondul puterii care răzbate din ele.

Poate cel mai impresionant aspect adus în discuție de Ema Rădulescu este acela al menirii umanistului de a oferi la rândul său "poeziei, frumosului, romantismului, iubirii" și științelor umaniste în general ceea ce ele i-au oferit lui", menirea scriitorului este un subiect atât de puțin abordat de ceva vreme, iar perspectiva Emei este cu atât mai interesantă pentru că o pune în directă legătură cu prosperitatea literaturii și a tot ce este frumos, cu faptul că acestea pot fi ținute în viață doar prin dedicare și prin iubire. Ceea ce este adevărat întru totul și, ca să închei, deși simt că nu am spus nici măcar un sfert din ceea ce aș vrea să fi spus, vreau doar să adaug că, pentru a salva valorosul din artă și din frumos, trebuie mai întâi să-l salvăm pe cel care este dispus să-l țină în viață și să-l înmulțească.


[1] Un subiect demn de o lucrare științifică, poți face un adevărat studiu de cercetare (chiar și cercetare de piață) legat de câte tipuri de cititorii există, un subiect despre care ne spune puțin și Umberto Eco, Lector in fabula (1979), atunci când scrie despre cititorul avizat și cel neavizat sau despre cititul specializat și cititul de plăcere, la fel cum vorbește și despre autorul model și cititorul model (la care se gândește scriitorul empiric).

Claudia NIȚU

Blogăriță, pasionată de lectură și poetă.

Copyright © fictiunea.ro