nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Ficțiunea culturii române de la Maiorescu până în prezent

Fiind primul articol pe care-l scriu pentru revista Ficțiunea, îi cumpănesc foarte atent titlul. Îmi doresc o intrare în armonie cu spiritul Ficțiunii, care à propos, mă duce cu gândul și la Ficciones a lui Borges. În același timp, calculez cu grijă impactul pe care îmi doresc să-l aibă cuvântul scris, față de vorba care zboară. Mintea mi-a fost efectiv asaltată de-o-ntreagă legiune de abordări, care-mi sugerau o sumedenie de titluri. Cel la care am rămas mi se pare acum cel mai potrivit pentru teza pe care vreau s-o dezvolt. Cititorii vor decide.

Teza este aceea a cultivării artificialului și, mai grav, a falsului, trucării și neadevărului ca fundamente ale culturii române moderne. Probabil că acea fundație este cauza perpetuării acestui mod de a construi edificiul (fals al) culturii române până în prezentul în care ne aflăm. Îmi propun să demonstrez, cu argumente concrete și accesibile tuturor, această teză. În egală măsură, propun acum, după 153 de ani de la publicarea articolului "În contra direcției de astăzi în cultura română", alternativa pe care o recomanda Maiorescu încă din 1868: "o energică reacțiune". Avertizez cititorii, de la bun început, că aceasta nu este o lamentatio, iar rolul retrospecției este acela de a pune sub lupă prezentul.

Să purcedem, așadar! Îngrijorat de "direcția falsă" din cultura română a vremii, Maiorescu explica, pertinent și cu argumente verificabile, că de fapt cultura română modernă este fabricată și nu construită organic. Pornind de la teoria lui Petru Maior din 1812 că dacii ar fi fost exterminați de romani până la unul și ca atare noi am fi romani pursânge, pe care o consideră pe bună dreptate "o falsificare a istoriei", Maiorescu trece prin Lexiconul de la Buda din 1825, în care se demonstrează, tot prin falsificarea adevărului, că limba română "este cea mai pură romană" și ajunge la falsul din 1840 al Tentamen criticum in linguam romanicam, al cărui scop era de a demonstra, din nou, puritatea latină a limbii române. Deși recunoaște că țara avea la acea dată instituții moderne care ar fi putut-o situa la paritate cu civilizația occidentală spre care se orienta, Maiorescu afirmă că "în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr", iar întreaga cultură română este un "edificiu fictiv". Așadar, fără fundament solid și izvorâtă din vanitatea constructului cultural al sorginții latine pure care, își închipuiau primii moderni, ne-ar fi ridicat la rang egal cu celelalte state ale Europei civilizate, cultura română modernă și-a trasat, de la bun început, o direcție nu doar falsă, ci auto-distrugătoare! Ceea ce Maiorescu numește "neadevăr" era proclamat cu nonșalanță și dispreț, iar "forma fără fond" a constituit baza falsă a instituțiilor românești moderne încă de la înființarea lor. În opinia lui Maiorescu, două greșeli fundamentale se cereau corectate urgent: prima era, încă de pe vremea aceea (și, vae victis, se pare că a rămas până acum), "încurajarea blândă a mediocrităților", iar a doua (amintită deja mai sus) "forma fără fond", adică preluarea fără discernământ și fără o necesară adaptare la realitățile românești a instituțiilor occidentale. Maiorescu atrăgea atenția, în 1868, că "este încă de datoria fiecării inteligențe ce vede pericolul de a se lupta până în ultimul moment în contra lui".

În 2005, Andrei Pleșu publica Obscenitatea publică, volum care cuprinde, selectiv, articole apărute în intervalul 1996-2004 în diverse reviste de cultură ale vremii. Scopul autorului în alcătuirea selecției este acela de a reuni între coperțile cărții texte care transmit adevăruri valabile despre o societate și o cultură ce-și dezvăluie mereu, impudic, obscenități nărăvite. Pe multe le recunoaștem! Sunt de pe vremea lui Maiorescu! Să-l invocăm și pe Caragiale? Să adăugăm listei articolele gazetărești ale lui Eminescu? Să ne facem ecoul vocii din "Glossă"? "Alte măști, aceeași piesă, / Alte guri, aceeași gamă, / Amăgit atât de-adese / Nu spera și nu ai teamă..." În radiografia din Obscenitate, Pleșu ne revelează, cu efect năucitor, cum tovarășii de dinainte de 1989 au ajuns, după căderea regimului Ceaușescu, întemeietori de universități, "reper[e] [ale] educației naționale", autori de eseuri ale căror stil, gramatică și idei stârnesc reacții ambigue, între hilaritate și plâns, patroni de televiziune! Cei ca ei, "amicii", termen caragialian preluat ironic de Pleșu, "ne-a[u] pătruns în casă și în gând"! Și nu vorbim despre un singur amic, ci despre "o întreagă rețea: oriîncotro ai privi vezi numai prieteni", "membrii aceluiași cuib".

În numele "cuibului", se face orice! Bisericuțele, găștile, coteriile au fost mereu formele preferate de congregație ale pseudoelitelor politicii și culturii românești și uneori chiar și ale elitelor. Pentru a ne referi la aparent dezinteresata și boema branșă a literaților (scriitori și critici de literatură beletristică), să ne gândim puțin cum abordează G. Călinescu, de la înălțimea sa olimpiană, literatura română, creată de cei care au contribuit la linia tradiției ei, recte scriitorii. Asumându-și rolul de arbiter scriptorum, G. Călinescu ne oferă în Istoria literaturii române de la origini până în prezent o galerie întreagă de portrete, adeseori părtinitoare. Dintr-o trasare a condeiului, un scriitor poate fi desființat sau pus pe soclu într-un paragraf. G. Călinescu o face cu stil! Scriitura lui are savoare și nerv de la un capăt la altul al cărămizii pe care a scris-o și care continuă să fie un reper al axiologiei literaturii române de la origini până în 1941. Argumentez aici că, în cazul lui G. Călinescu și al rolului de arbiter pe care și l-a asumat în 1941, ba chiar cu mai mulți ani înainte, este vorba despre un cult al personalității, care s-a impus și a fost cultivat în cultura română. Acest cult presupune două trăsături importante ale personalității, pe care nu le contestă nimeni, chiar dacă ele ar putea fi contestate: 1. valoarea (reală) și 2. infailibilitatea. Nu contest aici valoarea (reală!) a lui G. Călinescu în calitate de istoric și critic literar. Nici pe departe! Dimpotrivă, o susțin! Contest însă a doua trăsătură și anume infailibilitatea, inerentă oricărei ființe omenești, fie ea și supradotată. Semnalez, prin exemplul lui G. Călinescu, modelul personalității care se erijează în arbiter infailibil al producțiilor literare și care, prin natura sa umană, nu poate fi infailibil.

Să ne întoarcem la "cuib". Ca orice "cuib", cel al păsărilor cu același penaj din același stol trebuie întărit cu paie și pene din dotare și apărat împotriva dușmanilor reali sau virtuali (categoria în care intră "alții", versus "noi și ai noștri"). Cel mai la îndemână a fost și este tot falsul care întărește ficțiunea. Tot în Obscenități, ni se amintește despre diplomele false ale tovarășei Elena Ceaușescu, în cazul în care vom fi uitat sau nici nu ne vom fi născut în perioada când toată lumea știa despre asta, dar nu îndrăznea nimeni să o spună sau să o conteste răspicat, de frica unor consecințe care puteau lua forme grave. Din revista Historia aflăm că Nicolae Ceaușescu a primit diplomele de bacalaureat și de licențiat în științe economice cadou, iar Elena a devenit, la începutul anului 1966, fără niciun merit științific real, membră a Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie. Articolele publicate de Elena Ceaușescu nu erau scrise de ea, pe unele le "coordona" fictiv, iar meditatorii și "colaboratorii științifici" erau răsplătiți, printre altele, cu pașaport în America.

Dacă am sperat cumva că ficțiunea diplomelor și falsului academism ar fi putut să devină o păcăleală prin care declarau șah mat doar elitele comuniste în trecut, am fost naivi sau am pierdut firul ficțiunii, furați fiind de cine știe ce heringi roșii. Urmărindu-l, ajungem în 2012, anul în care Victor Ponta, pe atunci prim-ministrul României, a stârnit scandalul "celui mai mare caz de furt intelectual din România", după cum citim chiar în sursa Edupedu. Ca și când plagiatul lui Ponta ar fi apărut ex nihilo, într-o cultură în care valorile ar fi așezate! Ca de la premier în funcție la viitor premier, Adrian Năstase a fost nașul tezei, în 2003, dându-i lui Ponta o lecție de zbor politic cu blagoslovire academică. Ce e drept, teza a fost cât se poate de reală, doar plagiată, pentru că s-a putut!

Plagiatul, o falsificare a proprietății intelectuale, a devenit practica politicienilor de vârf din România, pentru că se poate. Și se poate pentru că establishmentul politic românesc, de la Ceaușești încoace, consideră că e de bon ton ca ștaiful politic să fie adus la rafinament maxim de un ștaif academic: o diplomă de doctor. Din nou, în 2022, într-un trecut alarmant de apropiat de momentul în care ne situăm numindu-l prezent, istoria plagiatului s-a repetat, sau mai bine zis a fost replicată. În Newsletter-ul Europa liberă. România de pe 2 ianuarie 2023, Andreea Ofițeru scrie un articol cu titlul "Educația, sub blestemul plagiatelor", în care trece în revistă plagiatul premierului (până de curând!) Nicolae Ciucă, al ministrului de interne Lucian Bode și (culmea culmilor!) al lui Sorin Câmpeanu, în momentul în care încă era ministru al Educației, în funcție.

Instituția care se ocupă de cazurile de plagiat în România prezentului nostru poartă numele de CNATDCU. Este în logica lucrurilor că, dacă această instituție și-ar îndeplini atribuțiile prevăzute în Regulamentul de organizare și funcționare, de la a) la n), cazurile de plagiat la orice nivel nu ar avea frecvența și gravitatea pe care o au. Dacă instituția CNATDCU evaluează într-adevăr dosarele de acordare a titlurilor de doctor, după cum prevede Regulamentul, cât de largi și cât de dese sunt ochiurile plasei prin care-i scapă plagiatele, și încă unele de răsunet? Dacă aceeași instituție propune metodologia de evaluare periodică a conducătorilor de doctorat și realizează această evaluare, ce anume îi adoarme vigilența care ar trebui să împiedice conducătorii de doctorat să închidă ochii la plagiat? În ce măsură își justifică într-adevăr CNATDCU statutul de Olimp academic, populat de zei infailibili ai eticii academice? Cum ne explicăm faptul că, în iulie 2022, însuși Ioan Aurel Pop, președinte al Academiei Române, dar și președinte al Consiliului de Conducere al CNATDCU, a transmis pe grupul de pe whatsapp al rectorilor un mesaj în care propune și își și justifică propunerea de desființare a onoratei instituții CNATDCU? Profesorul Pop le transmite clar și concis celorlalți rectori următorul lucru: "CNATDCU este o instituție anacronică și sunt de acord că trebuie desființată." (Sursa HotNews.ro). O asemenea poziție, asumată din interiorul și de la vârful acelei instituții, poate părea în multe feluri, pe care nu le comentez. Mai relevantă argumentului consider că ar fi întrebarea pe care eu una mi-am pus-o atunci: de ce ar declara profesorul Pop așa ceva? Există două ipoteze: 1. profesorul Pop nu a vrut sau nu a putut scăpa altfel din menghina presiunii politice create în urma descoperirii plagiatului ministrului Educației, Sorin Câmpeanu, pe atunci ministru în funcție, sau 2. profesorul Pop crede sincer că instituția CNATDCU este anacronică, adică o moștenire a unei epoci de tristă amintire și a practicilor de discreditare bazate pe acuzații fără temei sau pe motive fabricate, care dădeau rezultate foarte bune când era vorba de eliminarea din joc a incomozilor și indezirabililor regimului comunist. Oricare ar fi varianta la care s-ar ajunge prin eliminarea uneia dintre ipoteze, adevărul care ar ieși la iveală ar fi că instituția CNATDCU nu este nici pe departe infailibilă. Mai rău decât atât, este virtual coruptibilă și nedreaptă, favorizându-i pe cei care trebuie (cei din "cuib") și defavorizându-i pe cei indezirabili (cei fără "cuib"). Scapă curat cine nu are dușmani (academici). Cum altfel ne-am putea explica faptul că, în Ordinul nr. 5229 din 17 august 2020, document oficial care constituie metodologia acordării atestatului de abilitare, nu este prevăzut dreptul candidatului la contestație? Cercul (ne)dreptății se închide la CNATDCU, după un joc de x și zero în care ai participat, dar nu ai știut că-l joci. Scurta analogie literară pe care aș face-o aici ar fi cu "the Ministry of Truth" din 1984, instituție care propagă, cu cinism, neadevărul (matematic) al lui 2 + 2 = 5. În distopia lui Orwell, neadevărul și ficțiunea (prin rescrierea permanentă a istoriei) sunt pietrele de temelie ale sistemului. Dacă totuși contești, fiindcă nu vezi ce altceva ai putea face, ți se răspunde, sec și la fel de cinic, că acest drept nu este prevăzut în Ordin. Singura clemență la care onorata și temuta instituție CNATDCU binevoiește cu generozitate să consimtă într-un astfel de caz este depunerea unui nou dosar după cel puțin un an de la respingerea primului. Faci și asta, cu bună-credință, după ce ai ținut cont de fiecare observație din raportul de respingere a dosarului, pentru a constata, cu stupefacție, că în al doilea raport la un dosar care nu poate fi foarte diferit de primul depus, fiindcă n-a trecut decât un an, ți se fac alte observații, diferite de primele! Te simți cum se simte Yossarian în Catch 22! Extrapolând totalitarismul militar de acolo totalitarismului academic de aici, descoperi că te învârți într-un cerc al lipsei de coerență, consecvență și noimă, un cerc al absurdului birocrației academice care nu are absolut NIMIC de-a face cu SPIRITUL academic AUTENTIC. Te întrebi, consternat, cu încrederea și stima de sine zdruncinate de sistem: 1. cum și de ce nu prevede metodologia contestarea evaluării unui dosar SCRIS? și 2. cum de atâtea comisii din viața ta profesională de până acum te-au considerat valabil? De ce nu ai fi în stare să coordonezi lucrări de doctorat dacă deja coordonezi lucrări de disertație și încă de foarte mulți ani? Ce poți să le răspunzi unora dintre masteranzii de top, a căror valoare este recunoscută și de colegii tăi de Catedră, când te întreabă dacă tu conduci lucrări de doctorat? Ce le răspunzi atunci când se bucură că ți-au descoperit dosarul postat și cred că le vei fi mentor, cum și-ar mai dori și alți colegi de-ai lor să le fii? Le răspunzi, amar și simplu, că dosarul tău a fost respins de CNATDCU. Dar ce poți să le mai răspunzi când se miră de rezultat, ei, tinerii cu reale calități intelectuale care te-ar fi ales pe tine ca mentor? Le răspunzi, încă și mai amar, că se pot orienta spre coordonatorii care și-au construit un "cuib".

În ultima vreme, s-au înmulțit și au înflorit atât cazurile de plagiat, cât și cele de respingere a dosarelor de abilitare. În rapoartele de respingere, scrise cu o ortografie neglijentă, se fac greșeli de calcul, se invocă anumite calități ale candidaților pe care ei nu le-au avut niciodată sau nu le mai au, se interpretează criteriile grilei cu o lejeritate într-adevăr olimpiană, se pronunță sentințe de respingere cu o lipsă de condescendență și un cinism suveran. Senzația bizară și neplăcută la parcurgerea unui astfel de edict pronunțat, până la urmă, de colegi de breaslă, este asemănătoare spectacolului mișcărilor din coada uriașă și grea a unui monstru marin (Leviatanul?) care are forța și nepăsarea de a distruge șalupa cu tot cu ce mai mișcă prin ea. La sfârșit, simți că ai atins adâncul nămolos și nările ți s-au blocat. Te întrebi: dacă dreptate și adevăr n-au fost niciodată în acest construct fabricat cu mare grijă de făuritorii ei de peste un veac și jumătate, nu se poate să avem parte măcar de o minimă decență și eleganță academică, fie ea și simulată discursiv?

Alternativa la "direcția falsă" care face obiectul acestui articol este "reacțiunea" despre care vorbea Maiorescu. Pentru a avea sorți de izbândă, reacțiunea nu poate fi decât solidară. Într-un alt scenariu, refuzații care aspiră la abilitare, incomozi prin practici oneste și declarații netrucate, păsări singuratice și fără "cuib", ar putea deschide un Salon al Refuzaților, așa cum au făcut-o artiștii dornici de schimbare a normelor rigide impuse de establishment în Parisul anului 1863. Despre refuzați și incomozi, barbari și proscriși, promit să mai scriu!

Dana BĂDULESCU

Dana Bădulescu este conferențiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, unde predă literatură britanică și americană, elemente de teorie și critică literară și traduceri literare. În anul 2001, a obținut doctoratul în filologie în urma susținerii tezei "Impressionistic Modes and Metaphoric Structures in E. M. Forster’s Fiction and Criticism". A scris articole pe temele modernismului și ale esteticilor moderniste, ale postmodernismului, transculturalismului, traducerii și lecturii, a tradus și a coordonat traducerea mai multor cărți de istorie, filosofie, poezie și lectura poeziei, teorie literară și relații internaționale.

în același număr