nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Ultimul zbor

Premiul Ficțiunea pentru Cel mai bun final de operă


— Nenea Mihai, nu-i așa că avionul ăla poate să zboare? M-a întrebat fetița cu părul negru și creț.

Vreo șapte copii m-au înconjurat când m-au văzut apropiindu-mă. Îi știam pe toți, dar nu după nume. Erau de la blocul meu și de la cel vecin, o gașcă de puști care se jucau în fiecare după amiază împreună, prin zonă, exact cum făcusem și noi, cei care crescusem prin anii ’80.

De când apăruse noul cartier pe platforma fostei fabrici Tractorul, acolo se creaseră mai multe comunități. Funcționau un pic altfel decât o făcuseră asociațiile de locatari din vremea copilăriei mele, cartierul însuși fiind diferit structurat, aveau probleme comune mai multe decât simpla plată a întreținerii, și asta pentru că acel cartier se transformase într-un adevărat micro-oraș, cu toate cele necesare la distanțe care-ți permiteau să le parcurgi pe jos, dar copiii se strânseseră laolaltă în același fel în care și noi, generația cu cheia de gât, o făcuserăm cu mai bine de treizeci de ani în urmă.

Noi avuseserăm ca teren de joacă spațiile umbrite dintre blocurile cu opt etaje, șantierele de prin preajmă, sifonăriile unde eram trimiși de părinți cu plasele, alimentările pe care le supravegheam, ca să dăm alarma când venea parizerul. Ei au spațiile de joacă mici, dar bine amenajate, mall-ul Coresi, de unde își pot lua oricând au chef un KFC sau o înghețată, clădirile de birouri din apropiere, unde-și pot vizita inopinat părinții, când rămân fără bani. Și pietonala, care leagă clădirile de birouri de mall, tăind cartierul de blocuri moderne, tot de opt etaje, în două.

Iar în capătul pietonalei, îi întâmpină avionul postat pe un suport de metal, la vreo șapte metri înălțime.

— Poate să zboare, i-am spus, e un avion adevărat, IAR 824. E foarte vechi. Au fost făcute doar zece avioane din acel model, dar...

— Vedeți că poate? a strigat fetița către ceilalți din grup, toți băieți. A avut dreptate Matei!

A, deci era vorba despre Matei. Bănuiam cine era Matei și de-aia nu mă mira prea tare că avea asemenea preocupări. Puștiul acela, dacă despre el era vorba, numai trăsnăi avea în cap, de-o face pe bunică-sa să plângă de ciudă că nu-l poate stăpâni. De vreo două ori încercase să forțeze trapa ca să iasă pe bloc, o dată se urcase într-un plop înalt, altă dată o luase la pas spre centrala orașului, că acolo vedea el că e un turn imens. Da, sigur despre el era vorba. Că el voia să ajungă atât de sus încât s-o vadă pe maică-sa, care se afla la lucru undeva prin vest, nu mai știu unde. Iar taică-su nu era niciodată la post, să-l potolească, fiind și el mai mereu prin delegații.

Vreo doi băieți, ceva mai mari, m-au privit lung și mi-am dat seama că întrebarea avea altă nuanță.

— Stai, am spus, dacă te referi efectiv la avionul ăsta de aici, atunci, nu, chiar ăsta nu mai poate să zboare. E doar un exponat. I-au scos motorul, pupitrul de comandă și alte piese. Nici elicea nu cred că i se mai învârte, e sudată acolo.

— Ba, i se mai învârte elicea, a spus repede fetița, imitând din mână mișcarea, când e vânt mare! Se vede că i se rotește.

Nu observasem vreodată să se întâmple acest lucru, dar n-am contrazis-o. Am înclinat doar din cap a neîncredere.

— Matei spune că o să zboare cu avionul ăsta, a continuat ea. Că o să se cațăre pe bara asta, o să ajungă la ușă și o să intre în cabină. Și acolo o să încerce toate butoanele, până la urmă o să-l pornească.

Și, nici una, nici două, a pășit ea pe bara aceea, care semăna cu un V culcat, cu capătul uni braț fixat în beton și cu avionul suspendat la capătul celuilalt braț, și a început să urce, cu pași nesiguri. Dar când a ajuns la cot s-a oprit.

— El știe să treacă de aici în sus, a spus, l-am mai văzut. O să intre și o să zboare cu avionul.

Deja nu mai vorbea cu mine, ci cu ceilalți copii, care o urmau pe bara aceea de metal.

— Nici nu i se deschide ușa, am auzit în spatele meu protestul unuia dintre băieți.

— Ba da, dacă tragi de mâner în sus. Așa a zis că a văzut el într-un film.

Am plecat, lăsându-i în jocul lor. Trebuia să ajung la supermarketul de la mall, să-mi fac ceva cumpărături și eu. Matei, ăsta, era mai mare decât toți ceilalți, dar nu era chiar la minge. Îmi părea că suferea de o formă de retard mintal, nu foarte sever, pe care ceilalți copii nu o sesizau. El se integra perfect, în ochii lor, iar vârsta puțin mai înaintată îi dădea chiar o formă de autoritate asupra lor. Doar pentru noi, adulții, arăta în grupul lor ca măgarul între oi.

...

În seara aceea am avut noroc și am ajuns acasă cu cumpărăturile înainte să înceapă ploaia. Era toamnă, iar vremea devenise foarte capricioasă de câteva zile. Țin minte că imediat ce-am intrat a trebuit să închid geamurile, ca să nu-mi inund apartamentul, apoi, cam în douăzeci de minute, ploaia s-a și oprit, iar cerul s-a acoperit de stoluri de ciori. Am deschis din nou geamul de la bucătărie și le-am urmărit câteva minute, savurând mirosul de după ploaie. Mi-a atras atenția că erau deosebit de agitate păsările.

Dimineața însă s-a arătat însorită, deci am plecat devreme spre lucru. Mergeam cam absent, cu gândul la problemele de la serviciu și ochii la pantofi, și doar când am ajuns în dreptul postamentului, unde vorbisem ziua precedentă cu copiii, am constatat că avionul dispăruse. Mi-au atras atenția cele două cabluri, cu care fusese ancorat de aripi, șerpuind pe jos.

Abia atunci mi-am amintit că mă trezisem în noaptea aceea din cauza zgomotelor furtunii și închisesem din nou geamul de la bucătărie. Nu era ceva neobișnuit, din când în când îi dădea cu vânt puternic, de rupea crengi și le trântea pe mașini, dându-le oamenilor de lucru cu asiguratorii care mereu căutau nereguli în felul în care fuseseră parcate. Din fericire pentru mine, a mea se afla într-o zonă fără copaci, așa că vijelia care mă trezise nu-mi adusese și acel stres, deci o uitasem până dimineață. M-am uitat în jur, nici urmă de epavă de avion, dat jos.

Am tras concluzia că îl demontaseră preventiv. Ce-i drept, nu mă uitasem prea atent în jur când mă întorsesem, seara trecută, de la cumpărături. Nu aș fi înregistrat o automacara și un camion, mai ales că mă întorsesem prin altă parte, la o oarecare distanță de pietonală. Trebuie că fusese ceva de speriat, din moment ce municipalitatea luase acea măsură. Privind mai atent, am observat că prin zonă câteva chioșcuri aveau acoperișurile căzute, vreo două firme fuseseră avariate, iar din copertina stației de autobuz rămăsese doar jumătate.

Da, ceva pagube. Am intrat în clădirea mea de birouri și am început să lucrez. Până la prânz, am uitat cu totul de furtuna de noaptea trecută.

...

Că avionul nu fusese luat de primărie am aflat în timpul zilei, de pe un portal de știri.

Că Bunica lui Matei sunase la Poliție și acum își căuta disperată nepotul am aflat de la copii, când mă întorceam spre casă.

Avionul l-au găsit spre seară, pe un câmp, la câțiva kilometri de oraș. Din fericire, nu distrusese nimic la finalul ultimului său zbor. Prezenta mai multe avarii, dar una mai cu seamă le-a atras atenția reporterilor: una dintre trape îi rămăsese deschisă.

Alexandru LAMBA

Alexandru Lamba (n. 1980), este scriitor de SF, editor al revistei online "Galaxia 42" și fost redactor șef al revistei online "Gazeta SF". A publicat două romane: Sub steaua infraroșie (2016) și Arhitecții speranței (2017), un volum de proză scurtă Singurătatea singularității (2018) și volumul Cărări pe gheață, primul al seriei Young-Adult Stele și gheață (2019). Pe lângă multe alte povestiri, apărute în periodice sau în antologii, a scris scenariul pentru albumul de bandă desenată Focurile lumii noi (Geek Network, 2018, ilustrat de Alexandra Gold). Cel mai recent roman al său este Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte (2022), o poveste cu spectaculoase noutăți compoziționale. Premiul "Chrysalis", al European Science Fiction Society, ESFS, 2016

în același număr