Era de dorit ca o antologie de proză scurtă scrisă de femei și despre femei (fie ea și condiționată de o linie editorială anume: proză socială, personaje care nu au prea multe privilegii etc., motivată de Cristina Ispas în Cuvânt-înainte) să ofere și soluții, nu doar să apese până la podea pedala traumei și a neîmplinirii/resemnării, asociate clișeic slăbiciunii. Retroversiuni (coodonator Cristina Ispas, Paralela 45, 2023) este o culegere de proze care îndeplinește parțial așteptările de mai sus, rămânând însă cu predilecție în zona psihosocială a unei lumi apăsătoare pe care personajele feminine nu au puterea nici să o schimbe, nici să o părăsească. Fără a generaliza (pentru că există excepții), "blestemul de a fi femeie", perpetuat de generații, nu este totalmente ridicat, ci uneori chiar întărit de succesiunea de poveri pe care viața le scoate în cale personajelor feminine conturate în textele prozatoarelor care le semnează: mame dominante, familii tarate, sarcini nedorite/apăsătoare, copii care plâng, tați/soți care pleacă de acasă, amanți care profită, sărăcie, joburi lamentabile... și lista ar putea continua. (Auto)sufocate de lipsa oricăror bucurii/preocupări de altă natură decât cele implicate de universul casnic, majoritatea vocilor feminine au "ancore" moștenite prin educație (sau prin lipsa ei), de care se zbat să scape de foarte multe ori fără succes. Nefiind un volum feminist, Retroversiuni nu mizează decât foarte puțin pe efectul reparatoriu (uneori artificial) al artei, ceea ce-l plasează în zona unei autenticități meritorii. În paralel, reușitele stilistice (dpdv. tehnic, aproape toate textele sunt impecabil construite) saltă net calitatea antologiei.

Tematic, volumul pivotează în jurul câtorva zone de interes socio-economic și psihologic: nevoia de siguranță a femeii vs. nevoia de independență, de afirmare (prima este mai bine reprezentată), contextele sociale și psihologice nefavorabile și alienante (conflictul generațional, condiții precare de trai, familia disfuncțională) și sfera emoționalului (proiecțiile feminine, traumele, iubirea). Latura pronunțat feminină a antologiei este vizibilă din perspectiva "căutării constante a iubirii" în orice formă a ei (după cum bine remarcă Victor Cobuz în postfața antologiei), care se traduce prin atenție, sprijin emoțional și financiar, acceptare, validare, înțelegere, comunicare.

Femeile-personaj acoperă o plajă largă de profesii și au un nivel de educație de la cel mai de jos (underclassul ilustrat de Doina Ruști într-o proză despre o fostă deținută devenită ucigașă, al cărui "film al vieții" derulat rapid în câteva pagini fără cusur este o incursiune în mintea unui om fără șanse) până la middle classul (intelectual) reprezentat în proza eseistică a Ioneliei Cristea de un medic neurolog, ale cărui preocupări se extind spre zona filosofică, deoarece, după o gardă dificilă, doctorița meditează la soarta pacienților săi, la șirul de pierderi cauzate de degradarea funcțiilor organismului (apare aici imaginea prizonieratului ca dat al condiției umane înseși). Textul nu se termină totuși într-o notă deprimantă, personajul constată că "fericirea" vine de fapt din satisfacția de a avea un sens, un rost, de a înțelege, de a vedea, de a simți.

Reprezentativitatea se simte și la nivel geo-politic, scrierile acoperă diferite zone, de la rural până la urban, în România, Ucraina sau Republica Moldova, cu schimbările resimțite în ultimele două decenii, cauzate fie de contextele economice, de politicile sociale sau de crizele sanitare (COVID 19), fie de conflictele armate (războiul din Ucraina).

Nevoia de siguranță a femeii transpare, sub diferite aspecte, din aproape toate povestirile integrate în volum, pentru simplul fapt că, pentru o femeie, sărăcia și lipsa unei coeziuni familiale sunt sursele neliniștii perpetue. Ștefania Mihalache vorbește despre lipsa de sprijin financiar din partea fostului soț, care dispare din peisaj sub diferite pretexte, plasându-i femeii mereu responsabilitatea unicului lor copil de nouă ani. Diana Iepure construiește un personaj, o balerină, care își pierde serviciul din cauza unei sarcini nedorite, Simona Șora aduce în prim-plan o femeie de 50 de ani, bolnavă și rămasă fără serviciu, care se vede nevoită să devină îngrijitoare de pisici, Moni Stănilă livrează un personaj feminin pentru care stabilitatea echivalează cu achiziționarea unei locuințe, Ioana Bradea expune traseul unei ospătărițe pentru care generozitatea și compasiunea devin, după o anumită vârstă/experiență, repere după care își ghidează existența. În contrapartidă, avem două texte care sparg tiparul, anume femeia nu se resemnează cu statutul de victimă, nu se lamentează, ci luptă pentru a ieși din zona gri a unui determinism impus din afară. Dinamica interioară a acestor personaje este foarte bine surprinsă de Corina Sabău în povestirea Lili pleacă din Dănceni și de Moni Stănilă în Vindem casele și fugim. În primul caz, avem o adolescentă dintr-un sat, obligată să se mărite cu primarul (Tudorel Coteț), în schimbul unor avantaje financiare de care se bucură părinții. Dezamăgită de Sergiu, iubitul care nu luptă pentru ea, Lili se mărită cu primarul (despre care găsește și câteva vorbe frumoase de spus, mai ales când acesta o duce să vadă marea și îi trece cu vederea și dragostea pentru Sergiu), după care părăsește satul, plecând triumfătoare la Drăgășani, unde un job de brutăreasă îi redă libertatea și îi atrage și admirația mamei: "Mă bucur că tu n-ai ieșit fraieră ca mine". Aspirațional și transparent prin mesajul pozitiv, textul oferă perspectiva asupra faptului că întotdeauna există o ieșire, că experiențele negative pot fi gestionate, că nu sunt necesare decât voința, echilibrul, umorul și puțin curaj. Lili are un model, urmărește meciurile Serenei Williams la televizor și constată cu luciditate că "fata asta a ales să cunoască viața lovind mingea cu racheta, nu zbătându-se să se facă iubită de Sergiu Oprea din Dănceni. Și a reușit să stea atât în povestea asta, încât a făcut-o să conteze pentru o lume întreagă (...)". Prin inteligență și autoreflexivitate, Lili își depășește limitele, iertându-și până la urmă și părinții și clasându-și traumele și umilințele, condiție fără de care știe că nu poate evolua. Și Moni Stănilă propune un personaj de forță, prin figura unei femei educate, singuratice, de vârstă mijlocie, din Republica Moldova, care-și urmează timp de mulți ani "visul de independență", zbătându-se să devină proprietara unei camere într-un bloc nou. Deși bolnavă, suferind în urma sechelelor lăsate de COVID, desfigurată de alergii și de eritemul polimorf, ea este totuși "aproape fericită", mai ales că are ocazia să converseze des cu prietena ei, poeta Una, împreună cu care își bea cafeaua, povestind despre cărți și amenajări interioare, liniște peste care însă plutește amenințarea războiului din Ucraina. În aceeași zonă geografică își menține cititorii și Paula Erizanu, cu o proză despre două femei care se revăd la bătrânețe, după o viață plină de obstacole și căsnicii nefericite (care însă nu le-au înfrânt), redescoperind respectul și admirația reciprocă.

Contextele psiho-emoționale nefavorabile și alienante sunt ilustrate în textele prozatoarelor Oana Cătălina Ninu, Elena Vlădăreanu, Ramona Gabăr, Simona Goșu, Suzănica Tănase și Maria Manolescu. Rivalitatea dintre surori și incompatibilitatea de fire și de mentalitate între mamă și fiică ocupă spațiul prozei Simonei Goșu, o traumă și o amintire scoasă la iveală de un accident sunt urmărite de Maria Manolescu într-un dark story care plutește pe un nor de mister susținut de suspans, Elena Vlădăreanu contrapune un personaj feminin și unul masculin situate într-o antiteză voit îngroșată, un el insensibil și imoral, familist care își înșală soția – o ea pură și fragilă, preocupată să salveze o pasăre pe un fundal distopic al unui univers contaminat, supus radiațiilor; Ramona Gabăr reconstruiește universul mental și "calculele" unor femei aflate în așteptarea împlinirii visului idilic al familiei perfecte, Suzănica Tănase are în vedere triunghiul clasic soția părăsită-soțul-amanta, cărora li se adaugă copilul traumatizat al familiei destrămate și trăirile acestuia, iar Oana Cătălina Ninu face o radiografie a unei familii middle class atinse de rutină ("cam la asta se reducea viața ei acum. Job, copil, casă, screen time"), prin intermediul unei metafore a alegerii nepotrivite: mobila care începe să scârțâie și să se dezasambleze (o mobilă pe care de altfel femeia o detestase de la bun început, pentru că era prea închisă la culoare pentru un spațiu mic).

Într-o zonă mai sumbră, a furiei mocnite și a eșecului iminent, se situează povestirile semnate de Maria Orban (Rochia roșie), de Ilinca Mănescu (Sarcină depășită) și de Emanuela Ignățoiu-Șora (Beculețe de Crăciun). Rochia roșie este singura pată de culoare dintr-un (foarte) scurtmetraj alb-negru, în care aglomerarea de obiecte și zgomotele prea puternice îi creează o criză unei femei care trece printr-o depresie postnatală. Larma lumii și lipsa de timp a femeii-mamă, confiscate de ceilalți, creează un ritm sufocant, susținut de abordarea stilului indirect-liber, care nu-l pune niciun moment pe pauză pe cititor. Printr-un labirint emoțional similar, dar prelungit, ne poartă și Ilinca Mănescu alături de personajul său feminin care depășește termenul de naștere și trăiește în teroare (alături de o mamă dominatoare și cinică), refuzând inconștient/instinctiv maternitatea de teama ca suferința trăită în copilărie să nu se reitereze. Emanuela Ignățoiu-Șora propune o scurtă privire în interiorul unei familii marcate de un accident din copilărie al lui Ionuț, fiul ajuns în scaun cu rotile.

Pe de altă parte, Diana Geacăr și Simona Goșu oferă câteva lecții de parenting prin două povestiri cu un ușor caracter moralizator, texte care conțin recuzita specifică: timpul petrecut în parc cu copiii, dialogurile cu alte mămici și schimbul de experiență, vitaminele, grijile etc (E mult de lucru aici) și imaginea fetiței înțelepte/a copilului de sacrificiu care își împacă bunica și mătușa (Împăcare).

Pe linia clasică a unui story cu final neașteptat merg Monica Tonea, Ruxandra Burcescu și Raluca Nagy, în ale căror povestiri descoperim secrete de familie bine păzite (Cheat day), obsesii pentru figuri paterne dispărute și neasumate (Takotsubo) sau povești care nu li se dezvăluie niciodată cititorilor (Povestea vieții mele).

Proza Cristinei Ispas se distinge de celelalte, oferind un moment de respiro prin incursiunea (ironică) în lumea măruntă a unei casiere în vârstă de la Auchan. Universul mental al femeii venite pentru acupunctură la un obscur medic chinez este un amalgam de nimicuri peste care tronează vecina Victorița, la care se raportează casiera, cea "care nu se plânge niciodată" și reușește "să aibă timp de toate", chiar și de coafor. Româna stâlcită a chinezului și gândurile haotice ale femeii, redate cu naturalețe de prozatoare, îi smulg cititorului un zâmbet.

Per ansamblu, antologia nu dezamăgește. În plus, oferă mare vizibilitate prozatoarelor ale căror creații literare anterioare pot fi găsite în rafturile librăriilor, unele dintre ele premiate, recenzate pozitiv și cu succes de public. Într-adevăr, o astfel de antologie bifează aspectele esențiale pentru ca proza scrisă de femei să-și confirme, din nou, valoarea și vigurozitatea.