nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Prin gări

Privire


Ochii mei sunt ferestre

în care tu privești

să-mi vezi sufletul

pierzându-se în vârtejuri.


Ochii tăi sunt oglinzi

în care sufletul meu reflectă

imensitatea iubirii tale


Lumea semnelor


Semne,

litere,

sfere aprinse,

numere,

Lumea întreagă

pe stâlpi de cremene


Copilărie


Copilărie, paradis pierdut,

Te regăsesc, azi, printre poze vechi,

Aveai cândva cireșe la urechi

Și-un cânt pornit în zbor spre neștiut.


Întâiul vis, o lume de povești,

Deschisă pe tărâm cu flori albastre,

O lume destinată s-o iubești,

Pierdută-n zbărul păsării măiastre.


Eram mai buni, mai luminoși, mai puri

Și nu știam ce-i lacrima și teama,

Ne jucam veseli jocuri de copii,

Iar lângă noi vegheau tata și mama.


Prin joc ne tot doream să creștem mari,

Iar timpul pentru noi nu s-a oprit,

Apoi, în lumea mare am plecat

Și-n jocul mare-al vieții ne-am trezit.


Abia într-un răgaz, în amintire,

Apare, blândă, ca un gând străvechi,

O amintire din copilărie

Cu ochi mari și cireșe la urechi.


Prin gări


Voi nu știți

Că sufletele au gări

Unde se opresc

Și gări

De unde pleacă.


E așa de bine

Când sufletele astea,

Triste și blânde,

Au unde să se întoarcă.


Am avut și eu o astfel de gară –

Pe atunci, nu țineam cont de ea.–

Azi gara mă cheamă –

Cu toate firmele ei albastre

Și roz,

Și violet –

Zâmbesc

Și mă îndrept spre ea,

Cu pas încet.


Toamnele mele


E toamnă, iubitule,

toamnă albastră,

te aștept, tot mereu,

privind pe fereastră.


Prin toamnele mele treci,

prin suflet și sânge,

te aștept pe poteci

unde frunza plânge.


Castane fierbinți, ca iubirea,

sar și se joacă cu noi,

vino în toamnele mele,

să fim amândoi.


Dintr-o fotografie


Privesc –

în poze suntem noi,

sunt prietenii

sau bucăți

din lumea prin care am trecut,

roata timpului

se întoarce mut

spre dimineți,

spre un nou început,

suntem doar clipe

dintr-un freamăt

neștiut.


Ultimul tren


În gara noastră, ultimul tren

a poposit preț de o clipă.

cu bagajele făcute-n pripă

am alergat să-l prindem,

să urcăm în el

era ultimul tren, ultima speranță,

își amintești?

sufletul tău mi-a fost vacanță,

mâinile tale mi-au dat adăpost,

îmbrățișările

leac mi-au fost,

dar trenul a plecat.

de atunci, așteaptă ,în gara noastră,

un vis cu o floare la fereastră

Denisa Ciaclan

în același număr