Am aproape 23 de ani. Fac parte din "promoția" 97’. Anul în care nu știm dacă s-au născut oameni importanți, dar în care personalități precum Marin Sorescu, Liviu Constantinescu și Puiu Călinescu s-au stins din viață. Am cules informațiile de mai sus de pe un site care-mi spune că de la aceste evenimente au trecut 18 ani. Se pare că lanțul digital de informații a decis să se rupă fix în ziua glorioasă a majoratului meu.

Și totuși eu m-am născut în 97 și, odată cu mine, mii și mii de alte suflete cu care-mi împart verile și iernile de aproape un sfert de secol. Toți respirăm și răcnim încontinuu, din momentul în care am fost așezați în pătuțul de spital și până în prezent, în facultăți, la slujbă, acasă, în duș și la bucătărie, prefăcându-ne (cu succes, credem noi) că suntem adulți. Fac parte din generația care a urcat în liftul unui bloc turn instabil și-a rămas prinsă între etaje (ce să-i faci, lifturile astea vechi, sunt de pe vremea comunismului,  mai mult ca sigur). Generația a purtat uniforme albastre, de cerneală, și costume sobre, a stat la aceleași bănci cu scaune pliabile și mese cu scobituri lăcuite pentru călimară și creioane. Din cultura generației mele fac parte Bălănel, Miaunel, Mihaela. Suntem de asemenea și copiii care s-au minunat nevoie mare când părinții au adus acasă un calculator și care se jucau cot la cot cu aceștia Mario și Pac-Man și desenau cercuri colorate în Paint. Eu atât aveam voie, jocurile cu împușcături erau interzise. Ne-am uitat la Pokemon și la Fetițele Powerpuff, iar pubertatea a venit cu internetul și ale lui mistere, minuni și blesteme. Am trecut de etajul inferior, al trecutului, un trecut de care părinții noștri voiau să scape și un trecut pe care l-am aflat ulterior ca fiind o pată de murdărie ascunsă pe dulapul din dormitor, acoperită de banane împachetate în ziar. Nivelul inferior îl mai vedem doar cu coada ochilor, stând cuminte la picioarele noastre, încălțate în mai multe brand-uri de pantofi decât sperau ai noștri să aibă pe hol. Am pornit spre următorul etaj, i-am văzut conturul, mare și luminos, i-am văzut razele albăstrui care ne bat puternic în ochi seara, târziu, când cei din casă s-au culcat, dar monstrul trebuie înfrânt și un mesaj de pe Yahoo Messenger "buzzuiește" de zor în nuanțe de roșu. I-am simțit și adierea caldă a șanselor înmulțite, a cărților, filmelor, enciclopediilor de care am avut și avem parte. Am simțit speranța unui viitor mai bun. Și totuși funiile de oțel s-au oprit, iar motorul s-a înecat. M-am zgâlțâit puțin și am rămas între etaje. Cu un ochi în jos și cu unul în sus. Gândindu-mă la ce a fost și la ce va fi. După ce m-am agitat și am apăsat frenetic pe fiecare buton de pe panoul cabinei, am tras aer în piept și am închis ochii. Parcă auzeam vecinii de jos certându-se pe ceva. Probabil că băiatul de la apartamentul din stânga nu a dus gunoiul când a ieși afară să bată mingea în fața blocului, iar maică-sa trebuie să tragă de bărbat să se ducă mai devreme mâine la magazin să prindă niște tacâmuri pentru ciorbă sau că vecina de lângă iar a uitat să-i spele cămașa soțului și sigur vine cu capsa pusă. La apartamentul de vizavi se aud niște bocănituri prin bucătărie, sigur copiii încearcă să facă ceva de-ale gurii că părinții fac schimb dublu la fabrică. La apartamentul de lângă nu se mai aude nimic de trei zile, dar se zvonește că au venit și l-au luat în miezul nopții. Îmi ridic capul, să aud ce se întâmplă sus. Nu disting prea multe, dar parcă tot ceartă aud. Certuri pe bani, care-s puțini, certuri pe seama copilului, care în loc să învețe, stă pe telefon, datorii la stat, împrumuturi și credite, note mici însoțite de remarca "Școala-i degeaba.", muzică tare cu acorduri de pungi de fast-food. Însă, mi se pare că mai aud și altceva. Îmi ciulesc urechile. Aud un foșnet delicat. Un foșnet de pagini. O carte răsfoită cu plăcere. Aud acordurile frumoase ale unei orchestre internaționale. Claxoane vesele de mașini ghidate prin joystick. Râsetele cristaline ale copiilor care se bucură de prezența părinților. Aud și vorbe duioase care șoptesc: "Îmi pare rău, hai să discutăm despre asta, te iubesc!" Simt pasiune, emoție, maturitate și dorință. Mă uit în oglinda murdară a liftului și o șterg cu mâneca. Îi aud pe toți și mă văd pe mine. Ușile se vor deschide în scurt timp. Hai să mai așteptăm oleacă!