Anastasia și-a uitat în Sala "Tudor Vianu", demult, pe când era studentă, o pereche de aripi, pe care le-a găsit Catrinel Popa. Zilele trecute m-a prins prin școală (desigur, pustie) și-a zis bine c-ai venit, Zenob, ce-ar fi să tragi o fugă, să-i duci aripile Anastasiei! Ce puteam să mai zic?! Am luat-o din loc, dar de cum am ajuns la Poesis internațional, mi-am dat seama că nu e în regulă. Anastasia avea, bine-merci, amândouă aripile acasă! Și cum nu puteam să-i spun de ce venisem, i-am cerut un autograf. Ea mi-a desenat o cireașă. Și-aș mai fi stat dacă nu apărea un Bentley (Coupe de Ville), fabricat în anii 30, cu un șofer din anii 30, cu o scrisoare, tot așa, scrisă-n același an. Bineînțeles, eram curios să aflu ce scrie, dar n-am putut să văd decât Doris Mironescu, numele expeditorului. Eram pe punctul de-a o șterge, când am auzit-o spunând ce faci Zenob, nu-mi lași aripile alea? Asta era culmea! Nici măcar nu-i vorbisem despre ele. I le-am înmânat fără comentarii, iar acum mă întreb ce face Anastasia cu două rânduri de aripi?

Am auzit că într-o seară te-ai întâlnit cu o siluetă de spumă, o ființă din vis sau de pe altă parte a lumii, care ti-ar fi șoptit două versuri în ureche. Este adevărat? Ce versuri ți-a spus?

N-am încredere în siluetele de spumă, decât dacă ele sunt de ciocolată sau căpșuni :). Nu prea mi se potrivește asocierea asta cu inspirația, în sensul că atunci când scriu, nu mă simt posedată de vreun demon al inspirației, nu pot să spun că scriu cuprinsă de febra creației sau sub imperiul vreunei fantezii dictatoriale. Sunt mai degrabă genul leneș, care se urnește greu, care așteaptă stimulii exteriori, care privește lucrurile din realitatea imediată desfâșurându-se ca pe un ecran de monitorizare a inimii și abia apoi ia o decizie. Cred că în ultimii ani scrisul a devenit pentru mine un act tot mai cerebral, tot mai asumat, am încercat să mut centrul de greutate de pe inflăcărarea momentului și poezia scrisului "la cald" pe sintetizarea emoțiilor, pe conservarea lor, pe construirea unor peisaje emoționale sau a unor narațiuni care să funcționeze nu doar pentru mine, ci și pentru ceilalți, nu doar pe moment, ci și după ce închizi cartea, nu doar ca simplu act terapeutic sau pagină de jurnal, ci și ca poezie. Îmi aleg subiectele despre care scriu pornind de la tot felul de lucruri, de la vise, chestii pe care le-am citit sau văzut în filme sau seriale, tot felul de știri sau articole științifice la amintiri, evenimente din viața mea de zi cu zi, fragmente din cotidian. Îmi place să lucrez cu substanțe eterogene, să organizez haosul, să explorez toate modurile în care imaginația poate deconstrui și reconstrui o imagine, o poveste, un miros, un sunet.

Sunt lucruri simple 

în jurul nostru care îmi fac inima origami. Anarhie emoțională, cutremure 

insesizabile, frumusețea naturii

destrămându-se prin propriile forțe, orașe prin care se circulă mai

greu ca în sângele meu și tot aerul ăsta cu care nu am

știut niciodată prea bine ce să fac. E târziu, copiii te așteaptă acasă,

mai bine nu mă lua în seamă. Suntem cu toții 80% "le am și eu pe ale mele", restul

apă și calciu. (lucruri simple)

 

Cu ce fel de pantofi se încalță poetele?

Se încalță cu tot ce se încalță orice muritor de rând, oricât de dezamăgitor ar putea suna asta pentru cineva. Am fost văzută de-a lungul timpului cu tot ce poate fi purtabil de către un biped, de la pantofiori de lac, ciocate, șlapi și sandale la skate shoes, cizme de Motanul Încălțat, stiletto și alte soiuri de tocuri, adidași.

Încălțările pe care le prefer acum sunt espadrilele, mai ales cele care se leagă cu panglici și arată ca niște pantofi de balerină. Dar poveștile mele cele mai interesante legate de încălțări sunt cele despre încălțările care dispar. Mai întâi în copilărie, când am rătăcit șlapii de cauciuc cu floricele în grămada de fân pe care bunica o pregătise pentru vacă și am fost convinsă că vaca mi-a mâncat șlapii odată cu iarba. Apoi au fost cizmele preferate, unele cu broderii, pe care le pregăteam cu multă conștinciozitate de Sfântul Nicolae și care funcționau ca un magnet pentru dulciuri. Erau atât de frumoase încât au dispărut subit după ora de sport când eram în clasele primare, probabil râvnite în ascuns de cineva, astfel că a trebuit să parcurg drumul de la vestiar până acasă pe zăpadă în teniși. Iar peste ani, într-o noapte destul de etilică, am vrut să văd cum e să faci baie în mare noaptea, iar la revenire mi-am dat seama că nu mai știu unde îmi lăsasem lucrurile. Am dat vina, firește, pe puterea nebănuită a mareei. 

Dacă, să zicem, la una dintre lansările tale de carte ar apărea Baudelaire, ce-ai face, ce i-ai scrie pe carte?

I-aș desena ceva, ca-ntotdeauna când nu știu ce să le scriu pe cărți oamenilor care vor să le semnez cartea. Lui i-aș desena o inimă cu branhii.