Kaos Moon este pseudonimul lui Ștefan Caraman, prozator, dramaturg și freelancer. A debutat cu volumul Suflet de rocker (Mirador, 1996), o colecție de povestiri pe care a lansat-o chiar la Arad, eveniment la care am participat, deși eram foarte mic și îmi amintesc vag de el. Romanul care l-a consacrat și a creat destul de multă vâltoare pe atunci este Scrisori către Rita (Tracus Arte, 2011), dar s-a evidențiat și printr-o carte concepută la polul opus și într-un registru diferit, mult mai calm, sensibil și temperat, 92 de povești cu cărți (Herg Benet, 2014):

"Ai întâlnire cu una, vrei s-o impresionezi, ce naiba să-i cumperi? Mergi la librărie, cumperi o carte. Poeme. Arghezi. Eventual Eminescu. Te duci cu cartea la întâlnire, ea e vizibil emoționată, "știi, nimeni nu mi-a mai făcut până acum un cadou atât de sensibil", te sărută pe obraji, vă plimbați mână în mână până obosiți, tu i-ai cumpărat o carte ca s-o cucerești, ea se sperie că în loc să dea peste un bărbat a dat peste un pămpălău, vă despărțiți în fața blocului unde locuiește, îi spui c-o s-o suni, îți spune că abia așteaptă, tu pleci îndrăgostit până în vârful urechilor, ea sună un "prieten vechi", ușor dezamăgită. Și-o trag pe cartea ta."

Scrisori către Rita este o carte scrisă la limita dintre genial și ridicol. Excesul de vulgaritate nu deranjează, totuși. Caraman poate fi acuzat de multe lucruri. De misoginism, rasism, șovinism, doar de lipsă de talent nu. Sunt peste 600 pagini în care niciun rând nu plictisește, ceea ce chiar e o performanță. Aproape orice pagină luată la întâmplare e citabilă, majoritatea provocând hohote de râs. Dintre sutele de posibile citate licențioase, aleg totuși un paragraf soft, drept dovadă că autorul știe să scrie și atunci când nu face exces de zel:

"A spus bună ziua cu glasul unei Bene Gesserit. Timpul s-a comprimat în salutul acela și dacă vreodată din mațele mele o să iasă vreun descendent ai cărui descendenți vor ajunge să studieze științele înalte, vor scrie teze de Nobel legate de teoria comprimării timpului printr-un simplu salut. În limba română. Toate etichetele produselor s-au modificat atunci instant – pe toate scria “bună ziua". Dacă ar fi intrat acum un client rătăcit și ar fi cerut biscuiți ar fi întrebat așa, “biscuiți bună ziua aveți?" Sau, “prezervative bună ziua aveți? din alea mai bine lubrifiate". Totul era bună ziua. Băi, mi-a fost frică să scot din portmoneu buletinul – dacă mă chema Bună Ziua? Pe Wall Street în fața ochilor beliți ai celor mai mari și hoți finanțiști ai lumii, moneda Bună Ziua câștiga cotație după cotație."

Protagonistul, Nic Labiș, a fost un blogger cu mult înainte ca acest termen să devină viral și chiar o ocupație în sine, în sensul pur material, înțeleg că pentru unii este chiar o sursă de venit. Orice blogger al zilelor noastre se crede mare scriitor doar pentru că are foarte mulți urmăritori care îi hrănesc stima de sine și ego-ul. Dacă ar scrie toți bloggerii ca Ștefan Caraman (Kaos Moon), nu am mai avea nevoie de cărți și publicațiile web de tipul blog-ului (și mai nou vlog-ului) ar putea fi ridicate la rang de canon literar:

"Vreau să am copii. Să mă tragă de barbă atunci când sunt mici, să mă facă să tremur atunci când au febră, să mă facă să râd la prima lor serbare și să mă certe că nu știu să trag "liniuțe". Să mă ia la mișto când vor fi mari, să-mi ceară tot timpul bani și să mă facă să umblu după ei ca să văd ce fac, ce spun și, în general, să mă asigur că nu-și vor face de râs numele și părinții. Să le cresc copiii, să le urmăresc viața și să mă agăț disperat de idealurile lor de viață în lipsa idealurilor mele de viață. Vreau să mor și să accept că trebuie să mor. Să nu fac crize, să-mi fie teamă și să nu mă doară. Să mă ardă, să strângă cenușa în cana mea cu Mozart, să mă transporte la liziera de sălcii de la marginea pârâului unde am copilărit și să mă verse în scorbura de graur de la primul copac dinspre stradă. Mereu am vrut să văd cum trăiesc păsările astea ciudate.

Vreau să fiu normal, dragă Rita."

Dacă ați crezut că autorul se va opri după cele 600 de pagini din Scrisori către Rita, ei bine, v-ați înșelat! Încurajat, probabil, de succesul romanului, Kaos Moon, asemenea scenariștilor de succes de la Hollywood, riscă și scrie partea a doua, cu titlul firesc și nepretențios: Celelalte scrisori către Rita (Herg Benet, 2017). Rezultatul? Rar am citit o continuare care să se ridice la nivelul primei părți. Nu doar că e la fel de bun, dar păstrează structura originalului, nu vine cu nimic nou și totuși nu plictisește deloc. Singura noutate e că protagonistul se mută din Urziceni în București, iar pagina de blog este înlocuită de cea de Facebook. 

E clar că limbajul, nu acțiunea, ține în picioare acest roman de 560 de pagini, așa licențios și nerușinat cum e el. Dincolo de umor și hohote cu lacrimi de râs, autorului îi ies chiar și pasajele grave și introspective. O carte care câștigă prin faptul că nu se ia în serios. Ce bărbat în toate mințile nu ar primi o femeie proaspăt cucerită la el în apartament fără să îi recite câteva versuri? E doar o părere subiectivă, dar avem din când în când nevoie și de asemenea lecturi:

"Băi, Rita, nimic nu mă face mai fericit decât ordinea. Ordinea din jur și ordinea din interior. Să fie, soro, totul pus la punct, să aibă logică, să aibă sens. Să fie totul atât de bine ticluit, încât să nu mai întrebe nimeni de ce. (…) La mine înăuntru ordinea e perfectă. Poți scrie un manual despre cum e Nic în interiorul lui. Fiecare nerv, fiecare mușchi, fiecare hormon își vede de treaba lui. El e trei într-unul, e Dumnezeirea. Tu mi-ai spus asta, Rita, mai știi? Când scriai la blogul ăla al tău și povesteai (…) despre mine cum  te înșel cu fiecare colegă sau prietenă cu care veneai în vizită. Nu ratam niciuna. Și tu voiai să vezi până unde merg. Și aduceai acasă femei tot mai urâte, tot mai rele. Le futeam și pe alea, iar tu scriai pe blog și făceai trafic, erai tot mai sus în zelist. Pe mine mă împingeai în păcat, iar pe tine în top bloglist (…). Cu o mână încasai, cu alta scriai pe blog cum te înșel eu cu "cea mai bună prietenă a ta", că așa e la voi la femei, toate sunteți cea mai bună prietenă când e să faceți de căcat un bărbat."

Nu credeam că voi spune asta, dar aștept cu interes și o eventuală a treia parte. De ce să nu fie desăvârșit efortul autorului într-o trilogie? Deși, efort nu e tocmai cel mai potrivit cuvânt, întrucât cele două romane mamut par scrise cu o lejeritate amețitoare și neverosimilă, fără pic de trudă. Dacă vreodată voi cădea într-o depresie profundă, singurul antidot care mă va putea salva sunt Scrisori către Rita și Celelalte scrisori către Rita. O cură de bună dispoziție pe care o recomand oricui.