În plină pandemie, care deja stârnise suspiciuni și revolte locale din cauza măsurilor de recluziune cerute de situația epidemiologică, SUA a fost zguduită de un eveniment care, deși nu este, din păcate, singular, a declanșat un val de proteste cu substrat rasial: uciderea de către un polițist alb a unui bărbat afro-american. Filmarea incidentului a ajuns rapid în toată lumea, pe toate canalele mass-media, inclusiv pe internet. Spre deosebire de alte cazuri asemănătoare, în care polițiștii au ucis cetățeni afro-americani nevinovați (inclusiv adolescenți) doar pentru că se aflau în locul nepotrivit în momentul inoportun, uciderea lui George Floyd a declanșat proteste în toată țara sub sloganul "Black Lives Matter". Pe lângă miza socială și politică, a apărut și o miză culturală – prezentă, de altfel, de multă vreme în societatea americană și occidentală – privitoare la rolul jucat de "cultura albă europeană" în colonizarea altor teritorii și în susținerea și propagarea sclaviei moderne. Astfel, pe lângă un caz juridic individual, discuția a fost extinsă spre relevanța culturală a unor episoade și personalități și a discursului public care le însoțesc, de la diversele personalități ale Războiului de Secesiune, acuzate pentru că au susținut sclavia și până la figura exploratorului Cristofor Columb, vinovat de genocid împotriva indigenilor americani. Pe de altă parte, există voci, în primul rând conservatoare, dar nu numai, care acuză și o campanie de interdicții aberante și de cenzură care ar urma acestor proteste îndreptățite (de la romane celebre al căror limbaj e considerat acum drept ofensator și până la produse ale culturii pop, precum anumite filme, seriale sau melodii care se cer ocultate sau chiar repudiate deoarece ar conține scene, limbaj sau perspective problematice).

Ne propunem în acest dosar să analizăm resorturile, mizele și, eventual, consecințele protestelor din Statele Unite, care au trezit reacții de solidaritate, dar și de chestionare a propriilor episoade și personalități controversate din istoria națiunilor vest-europene, cât și impactul cultural pe care îl poate avea această mișcare în privința unei schimbări de paradigmă (istorică, socială, dar și artistică) în interpretarea și reevaluarea societății europene și americane. Și, în fine, în ce măsură toate acestea au sau vor avea repercusiuni în spațiul cultural românesc.

Mihai ENE

Carmen FIRAN: New York, where are you?

Am trecut de sute de ori pe autostrada Long Island, din Queens spre Manhattan, și de fiecare dată mă fascina silueta orașului ridicată pe cer, îndrăzneață și misterioasă. Un oraș pe care l-am iubit, despre care am scris mult și unde m-am simțit întotdeauna acasă, mândră și protejată de spiritul lui tolerant. După 11 septembrie 2001 orașul mi s-a lipit și mai mult de suflet, am văzut nu vulnerabilitatea, ci solidaritatea locuitorilor lui, veniți din toate colțurile lumii și aparținând celor mai diverse etnii, rase și culturi, puterea de a-și recunoaște limitele și a se reface din cenușa istoriei.

Iunie 2020. Am fost în Manhattan prima oară după patru luni de carantină, izolare, spaimă și frustrări. Văzută de pe Queensborough Bridge, inima New Yorkului pare la locul ei. Un apus portocaliu se întinde peste zgârâie-nori și peste cimitirele din Queens cu gropi proaspăt săpate ceva săptămâni în urmă. De obicei la ora asta mergeam la spectacole și traficul ne făcea de fiecare dată feste. Acum nici mașini multe nu sunt pe șosea, nici spectacole nu mai sunt. O seară de vară care pare ca oricare alta și totuși atât de diferită. În fața câtorva restaurante sunt mese scoase pe trotuar, oameni liniștiți, unii cu mască, mimează normalitatea. Chelneri cu mască și mănuși le servesc cina în farfurii de carton și la urmă o notă de plată cam piperată. Umiditate și căldură, gurile de canal scot mirosuri putrede care se amestecă în aburul general. O liniște suspectă plutește peste orașul care odată pulsa de zgomot și energie. Sau poate mi se pare. Pe Fifth Avenue și Madison, bulevardele selecte, câteva magazine de lux mai au încă vitrinele acoperite cu placaj și lemn de teama vandalizărilor de peste noapte. Altele s-au deschis, dar sunt goale. Pe stradă, oameni puțini. Newyorkezii au fugit, iar turiștii n-au mai venit. Clienții buticurilor scumpe erau chinezi, arabi, ruși, europeni... Nici pic de vlagă în atmosfera toropită de căldură. Un loc oarecare în lume, unde poți ajunge din greșeală. Sau poate exagerez. În față la La Plaza trăsurile care plimbau turiștii au dispărut. La fel și vânzătorii ambulanți de obiecte contrafăcute în China. La fel și tonetele care vindeau crenvurști și răcoritoare. La fel și grupurile de tineri negri care făceau acrobații în jurul fântânii aplaudați de trecători de toate culorile. Într-o zi normală de weekend am fi intrat puțin la Metropolitan să vedem expozițiile temporare și să ne răcorim pe muzica formației de cameră care concertează în balconul aripei de est, doar că muzeele sunt închise. În fața complexului de la Columbus Circle mașinile de poliție stau aliniate. Mai jos, pe Fifth Avenue e Trump Tower păzit voinicește. Tragem cu ochiul la statuia lui Columb, încă pe soclu, și intrăm în Central Park. Corturile uriașe care adăposteau spitale de urgență improvizate au fost dezmembrate și duse. Aici e ceva mai multă agitație. Copiii și câinii, bicicliștii și cei care fac jogging ne dau oarecare speranță. Totul e în regulă, îmi spun, chiar și portretiștii amatori chinezi sunt la locul lor, gata să-ți facă o caricatură în cinci minute. Evităm aleile strâmte pentru a nu ne intersecta cu prea mulți oameni, (întâlniri periculoase) și mergem pe aleea principală flancată de statui, pe vremuri locul nostru preferat de plimbare în Central Park. Acum cuvântul statuie ne dă un fior pe spate. Dacă vreunul dintre scriitori va fi confundat cu vreun colonizator, cum a fost cazul lui Cervantes, mâzgălit cu furie de protestarii inegalității?! Virusul n-a fost de ajuns, orașul e acum răvășit de alte boli cronice. Tot felul de scenarii, cu inamici externi și interni, încearcă să explice degringolada și impasul în care se află America. Ajungem în Grădina inimii, dedicată lui Shakespeare la 300 de ani de la moartea sa. Grădina conține ierburi care au fost menționate în piesele lui. Îmi vine în minte finalul din Hamlet: După ce locuitorii Danemarcei, în care ceva era putred de la început, ajung fie nebuni, fie să se ucidă între ei, Regele Fortinbras al țării vecine decide că a venit timpul să-i cucerească. Mare lucru nu mai e de făcut, luăm drumul înapoi peste Queensborough Bridge. Lăsăm în spate un oraș obosit și anost. Totuși, cine să aibă de câștigat din decăderea imperiului? Cum va arăta viitorul? Noaptea se lasă peste zgârâie-nori fluturând o pelerină prăfuită și sfâșiată. "Restul e tăcere."

Adrian SÂNGEORZAN: NEO-REVOLUȚII  

De câte ori ceream pe vremuri un pașaport, mi se spunea cu cinism că pot să vizitez Uniunea Sovietică, o țară enormă și frumoasă în care n-aveam nevoie de pașaport. Așa am ajuns să-l văd de câteva ori pe Lenin zăcând îmbălsămat în mausoleumul lui din Piața Roșie. Oriunde te duceai în URSS, Moscova era obligatorie, ca și vizita la mausoleul lui Lenin. Am stat de câteva ori la niște cozi imense unde toți erau serioși, pioși ca în fața unui lăcaș sfânt. Doar noi, românii din grup, vorbeam tare și râdeam până când ghidul ne atenționa că ne aflam în fața celor mai sfinte moaște ale comunismului care a revoluționat lumea. Dar comunismul a căzut ca o șandrama putredă și zeci de statui ale lui Lenin au fost date jos în ultimii 30 de ani. Am o poză stând călare pe gâtul lui Lenin pe vremea când imensa lui statuie mai zăcea undeva în spatele Palatului Mogoșoaia, invadată de buruieni. 

Când eram student în anul doi la medicină în Cluj mi s-a propus să plec în China unde puteam să-mi continui studiile cu o specializare în anestezie prin acupunctură. Ar fi urmat să-mi petrec cinci ani în Beijing prin anii ‘70, când ei abia ieșeau devastați dintr-o revoluție culturală ucigașă, cu zeci de milioane de morți exterminați metodic, sigur nu din cauza unor acupuncturi greșite. Am refuzat pentru că pe-atunci nu mă vedeam trăind niciunde în afara țării mele, unde nu era raiul pe pământ, dar nici iad. 

Zilele acestea părem pe muchia unei stranii revoluții culturale în America. După luni de izolare din cauza Covid-ului, chiar când ne mai relaxasem și vremea se făcuse frumoasă, am intrat brusc într-o perioadă de mare neliniște socială care decurge în paralel cu pandemia și la câteva luni distanță de alegerile prezidențiale. Totul a început cu arestarea unui bărbat de culoare, terminată prin uciderea lui violentă de către un polițist maniac. Au urmat demonstrații normale de protest încheiate însă noaptea cu jafuri care au devastat nu doar Minneapolis, ci toate orașele Americii. New Yorkul a devenit un oraș pustiu cu magazine acoperite cu placaje groase ca în așteptarea unui uragan teribil. Poliția pare intimidată. Trump cere forțelor de ordine să îndepărteze violent protestele pașnice din fața Casei Albe, după care ține o cuvântare agresiv-incoerentă și se pozează în fața unei biserici ținând în mână Biblia, pe care nu cred că a deschis-o vreodată. Urmează cele mai crunte vandalizări în marile orașe și începe seria a treia a acestei mișcări entropice aparent de masă: războiul împotriva statuilor Americii, mișcare care a trecut brusc oceanul în Anglia și alte țări europene. Churchill însuși e în pericol și a fost pus într-un fel de cutie de protecție. Nu poți să nu te întrebi dacă această mișcare e spontană sau dirijată de undeva din spate. Pare o continuă "mineriadă" semi-culturală la care nu știm câți sunt mineri reali și câți incitanți deghizați. În faze de furie, plictis și mai nou de sărăcie, masele sunt ușor de manipulat. De dimineața până seara vedem la televizor statui doborâte de pe soclu, vandalizate, arse. Cum se dă jos o statuie? Cam la fel cum s-a procedat cu statuia lui Saddam Hussein. De obicei i se pune un laț-două la gât, ca la spâzurați, și cât mai mulți trag de ea până o izbesc de asfalt în uralele mulțimii extaziate, care de multe ori nici nu știe pe cine și de ce demolează. Lista statuilor care-și așteaptă rândul e din ce în ce mai lungă, mai variată și mai neașteptată. 

Când m-am angajat prima dată într-un spital din New York, profesorul, un evreu froncofon originar din Maroc cu studii la Sorbona, m-a privit peste ochelari cu puțină milă și mi-a spus: "Nu uita că faci parte dintre cuceritorii acestui continent. Ești un bărbat alb, european, și dacă intri în vreun bucluc n-am cum să te apăr. Nu faci parte din niciun grup defavorizat. Ai mare grijă de tine!" M-a trimis într-o clinică lângă aeroportul Kennedy într-un cartier cu populație de culoare. Șefa clinicii m-a sfătuit ca în pauza de prânz să nu mă aventurez prea departe. Eram singurul doctor alb acolo și după doi ani, în care m-am înțeles bine cu toți, șeful de la personal m-a anunțat că numele meu va fi pus pe "zidul toleranței din Alabama" și mi-a dat o diplomă pe care o am și azi în cabinet. Singura statuie de care-mi amintesc în cartierul acela era una a lui Columb, sprijinit într-o sabie îndoită. În jurul soclului erau întotdeauna tineri de culoare care pierdeau vremea, beau bere și fumau marihuana. După câțiva ani, ajunsesem la concluzia că America nu-i o țară rasistă, părere pe care mi-o mențin și azi. 

Cei care au trăit în marile orașe americane prin anii ‘60 spun că miroase din nou a răzmeriță, haos și bucluc. Atunci era războiul din Vietnam, acum e cel al statuilor și cel dus cu noi înșine care ne polarizăm din ce în ce mai mult, împinși la extreme, zone veșnic periculoase. Trump își freacă fericit mâinile și ține cuvântări triumfătoare nemascat dictatoriale, continuând să sfideze Covidul și tot vidul politic și uman care crește în jurul lui. Democrații în schimb îl critică pe Biden, care declară că nu vrea să taie fondurile poliției, nu susține demolarea statuilor și nu e adeptul ideilor socialiste. Ce va urma oare? Prin anii ‘68 poliția și armata trăgeau cu gloanțe adevărate în cei care ieșeau noaptea pe străzi sub stare de asediu. Astăzi poliția stă deocamdată cu spatele la tot ce se întâmplă. 

Revoluțiile și războaiele civile pot începe din diferite motive. Marx spune că o ideologie se poate materializa doar când furia și nemulțumirea mulțimilor dă în clocot. Înainte de-a se ajunge la Revoluție a fost nevoie de arme, de soldați furioși și ofițeri motivați. Revoluția din Octombrie n-ar fi avut loc dacă armata rusă întoarsă de pe fronturile Primului Război Mondial nu ar fi fost flămândă și înarmată. Fără ea, Lenin ar fi rămas la Zurich să joace șah cu Tzara și să recitească fără rost marxismul. Capitalul a fost scris și imaginat de Marx pentru societatea industrială engleză sau vest-europeană, în timp ce el petrecea cu soția lungi vacanțe burgheze la Baden-Baden. Comunismul a fost scris pentru englezi și germani, dar ideile lui Marx au încolțit și s-au materializat în Rusia țaristă. Isus a preconizat creștinismul pentru iudeii din Israel, dar ideile lui au încolțit în altă parte. 

 Fără Primul Război Mondial și înarmarea maselor cu un alt scop, poate că am fi rămas de la Marx și Lenin doar cu câteva idei, acum reciclate și redistilate prin multe universități americane care predau pe bani foarte mulți, așa zisul "neo-marxism", o ideologie corcită. Oricum, de arme nu ducem deloc lipsă în America, există mai multe decât locuitori. Unii au acasă adevărate arsenale, iar furia mulțimii își arată din nou colți stranii, ce par mai degrabă niște plombe ideologice făcute în grabă, deloc convingătoare. Dacă ești atent, nu poți să nu simți că de undeva din spate, pe sub ușa crăpată, trage un curent ciudat ce nu știm de unde vine.  

Andrei ȚĂRANU: Confruntarea dintre etică și biologie. Sfârșitul unei utopii

Etologia este una dintre cele mai ciudate științe neasumată complet de niciuna dintre cele două mari arii de cunoaștere – cea naturală și cea socială. Ocupându-se cu comportamentul social al animalelor, etologia se află undeva la granița dintre cele două, jenându-le metodologic și analitic pe amândouă. Științele naturii, bazate pe experiment, îi impută prea marea ambiguitate a analizei empirice, chiar dacă nu îi contestă faptul că există o cercetare temeinică în spate: doar felul în care se trag concluziile sunt deranjante. Deranjante sunt concluziile etologiei și pentru științele sociale – acestea, bazate până la urmă pe etică și legitate socială – căci arată că o imensă parte a comportamentului nostru social este instinctual și nu socio-rațional. Concepte considerate ca fiind eminamente umane (deci raționale) precum prietenia, familia, iubirea, ba chiar și limbajul se dovedesc că pot fi regăsite extrem de ușor în comportamente animale și nici măcar în zona apropiată evoluționist de noi. Macacii au limbaj, bororo au unelte, gâștele se bazează pe un cod al prieteniei demn de Castor și Polux, iar șobolanii sunt ființele cele mai atașate de familie. 

Dar, așa cum ne arată cel mai mare și important etolog al tuturor timpurilor – Konrad Lorenz, premiat Nobel – elementul care ne leagă cel mai mult de rudele noastre biologice (mamifere sau nu) este agresivitatea. De la celenterate până la formele biologice cele mai evoluate (primatele și omul) agresivitatea și violența sunt elemente absolut comune de relaționare socială și de construcție a ierarhiilor de status. Umanitatea a încercat să depășească agresivitatea instinctuală prin apelul la o morală transcendentală impusă de o divinitate, inițial naturală și apoi cât mai abstractă. Apelul la un terț exterior, care are toate atributele umanului, dar tot mai puțin ale biologicului, a reprezentat formula prin care, ne spune Freud și apoi de la el toți antropologii, ne-a făcut oameni în sensul actual al cuvântului. Doar că acest model care folosea violența simbolică (și nu de puține ori directă) pentru a limita instinctualul în favoarea a ceea ce se numește îndeobște rațional a generat și generează diferență și distanță socială. 

Nașterea rațiunii în modernitate a însemnat, de fapt, o explozie de violență de o impetuozitate necunoscută în epocile anterioare: populația a continente întregi a fost ucisă sau înrobită, iar formula a fost aceea a animalizării (întoarcerii la biologic), adică scoaterea de sub spectrul speciei umane, tocmai pentru a putea fi aruncate înapoi în spațiul violenței. Dezumanizarea simbolică fost procesul cel mai facil de rezolvare a problemelor morale ale modernității: tot ce nu este în sfera noastră morală este în afara realității noastre umane și deci este permis și chiar dezirabil să fie eliminat. Problema a fost și rămâne aceea că umanitatea nu este un tot unitar, nici religios, nici civilizațional (în ciuda globalizării) și cu atât mai puțin identitar. 

Apocalipsele non creștine medio americane, australiene sau chiar africane nu ni s-au păstrat. Dar, spre deosebire de civilizația noastră creștină, unele societăți au amintirea apocalipsei: călăreții apocalipsei în Mexic sau în Peru chiar au existat și, la fel ca cei din Apocalipsa lui Ioan erau, fără să știe, actori orbi ai unei existincții civilizaționale. Foamea, Moartea și Epidemia se numeau Hernan Cortez, Francisco Pizzaro sau Juan Ponce de Leon. Milioane de oameni au murit pentru setea de aur și de argint a civilizației recepte. Dacă aceștia aparțin istoriei vechi, gândiți-vă la aborigenii din Australia care au fost recunoscuți ca ființe umane (nu ca cetățeni, asta se va întâmpla mult mai târziu) abia în 1920. În Tasmania au fost exterminați complet. Să mai amintim despre Congo-ul belgian unde indigenilor li se tăiau palmele dacă nu își făceau norma de cauciuc natural? De grădinile zoologice umane care au existat până în anii ‘50 ai secolului XX? Pe asta s-a bazat modernitatea europeană și apoi mondială. Mai există, probabil, martori vii ai acestor lucruri.

Că persoane de culoare aparținând acelor rase au colaborat cu invadatorii este cert, că din rațiuni economice, din lene sau pur și simplu din motive egoiste europenii au folosit mâna de lucru autohtonă pentru a produce dezastre umanitare este, iar, un lucru care nu trebuie uitat. Sentimentul vinei nu este unul etologic, ci doar unul moral. Căci vina nu este, se pare, un concept biologic, ci unul exclusiv moral. Apare aici o dihotomie cu aparent caracter estetic: leoai6cele care atacă o gazelă pot fi privite ca ființe corporale, cu o musculatură excepțională și o organizare de pradă de invidiat, sau ca niște prădătoare sanguinare mânate de instinct. Cine să le judece, în spațiul speciei lor?

Am putea face același lucru în spațiul speciei noastre? Finalitatea modernității noastre pare a fi cunoscută: am prădat continente, am ucis milioane de ființe umane (și non umane), am impus o dogmă social-rațională (morala) cvasi-universală, trăim mai mult și mai bine decât acum un secol în urmă (deși unora nu li se pare) și am reușit, ca specie – dincolo de dimensiunea național politică – să ieșim din spațiul circumterestru. Instinctual, pare a fi făcut bine – am supus planeta și cosmosul adiacent. Suntem mai buni, fără discuție, decât șobolanii, maimuțele bororo sau gâștele lui Konrad Lorenz. Morala, aici e problema.

Modernitatea s-a dorit a fi, în primul rând, o revoluție morală pentru o lume care se mărea uriaș în epoca respectivă. Își dorea ca toți oamenii – oriune s-ar afla – să asume același set de reguli morale care să îi conducă rațional la fericire. Desigur, oameni, pentru epoca respectivă, însemnau doar bărbații albi, consumatori de carne de porc (adică creștini, indiferent de confesiune). Și deși și-a dorit a fi o revoluție morală, a reușit să fie o revoluție politică. Umanitatea a intrat în epoca statului și apoi a negării acestuia prin globalizare. Istoria a devenit morală – normativă, deci – și eminamente politică. Dar, prin aceasta, a cerut să se renunțe la morală și, implicit, la condiția uman-biologică. Ieșită din biologic, istoria a trebuit să devină teleologică – adică să aibă un scop și prin aceasta un sens. Pentru religiile morale iudeo-creștin-musulumane scopul era/este însuși sfârșitul istoriei (Apocalipsa în sensul cel mai larg), eludând apocalipsele parțiale, adică ieșirea completă din biologic și trecerea completă în rațional. Drama este că pentru biologic istoria nu există, utimul membru al speciei nu va ști niciodată că este ireproductibil.

După cel de al Doilea Război Mondial societățile civilizate și-au declarat apetența pentru sublimarea agresivității în artă, în muzică, în sport sau ideologie. După a doua jumătate a deceniului 6 al secolului XX științele sociale cunosc o înflorire demnă de Renaștere, asumând ideea unei societăți pacifice pentru care Holocaustul să fie punctul de frontieră dintre două evuri complet diferite. Metafora societății complet pacifice este dată de Michel Serres care povestește despre două triburi care – învățate de britanici să joace fotbal – jucau doar până era egal între cele două echipe, exact contrar spiritului de competiție al modernității. În esență, pe acest deziderat s-a consolidat Școala de la Frankfurt (care nu este în totalitate de extracție marxistă, așa cum se tot vehiculează) și s-a fondat corectitudinea politică. În numele acestui proiect s-a dorit renunțarea la europocentrism și la supremația omului alb, trecerea la o democrație substanțială în care libertatea și echitatea să fie principiile suport ale dreptății sociale. 

Este epoca în care se naște Noua Stângă Americană – proiectul liberal pe care s-a bazat feminismul – și mai ales ideea de Great Society a lui Lyndon Johnson, care dorea să îmbine impunerea Civil Rights Act din 1964 (desegregarea completă a societății americane) cu un plan antisărăcie și de universalizare a asistenței medicale pentru cetățenii americani. În genere este epoca unei uriașe mișcări de eliberare sociale exprimată prin muzică, poezie, literatură, artă dramatică și artă în toate sensurile. Era epoca în care formația Beatles contribuia la PIB-ul Regatului Unit tot atât cât și firma de automobile Rover. Iar această mișcare a fost foarte repede canalizată pentru a fi folosită în timpul Războiului Rece tocmai împotriva comunismului sovietic. 

Este epoca în care populația de culoare din Statele Unite reușește să-și facă auzit glasul și să denunțe falsitatea morală pe care se întemeia societatea americană prin acel: Egali, dar Diferiți (a se citi segregați), prin ascendentul WASP asupra întregii structuri de status și prin așa-zisa morală creștină denunțată de un Tennesse Williams, aplicabilă doar celor mici, nu și celor puternici. În Europa Occidentală procesul este diferit: milioanele de cetățeni din fostele colonii britanice, franceze, olandeze sau belgiene devin muncitorii care vor clădi prosperitatea celor 30 de ani glorioși, de prosperitate și bunăstare burgheză. Procesul lor de integrare se va baza pe ceea ce s-a numit câteva decenii multiculturalism, un proces de integrare etapizat în care se dorea păstrarea diferenței cultural-lingvistice pentru aceste comunități ale căror membri deveneau cetățeni cu drepturi politice și sociale depline ale statelor de adopție. 

Nu toți au fost fericiți în această admirabilă lume nouă, categorii largi rasiale și sociale au simțit că pierd avantajele de status construite în secole, că lumea lor se termină și noi precepte morale sunt pe cale să le înlocuiască pe cele vechi. Noul conservatorism de factură iudeo-creștin-musulman (care face permanent apel la masculinitate, la normalitate, la tradiție) s-a reconstruit pentru a-și apăra diferența față de ceea ce el consideră o prea mare intruziune a biologicului în morala lor. Problemele de rasă, de sex (asimilat de el și cu genul) și sociale au fost și sunt rejectate ca fiind pericole la adresa stabilității politice și sociale aparent imuabilă – deși imuabilitatea nu dura de nici măcar o generație. Acestor probleme li s-au contrapus problemele competiției economice, culturale și securitare dintr-o lume globalizată. Amestecul de economie libertară și de conservatorism securitar au generat o ideologie extrem de atrăgătoare, la care au aderat (deloc surprinzător, de altfel) atât cei care au pierdut, cât și cei care au câștigat de pe urma economiei globalizate. Valoarea esențială a acestei ideologii, numită ba alt right, ba neoconservatorism, ba Tea Party, este ura. 

Fără îndoială ura este un principiu uman, deci moral. Biologicul nu cunoaște ura și răzbunarea – leul ucide pentru hrană, șobolanul atacă doar când e încolțit, peștele își apără teritoriul etc. Agresivitatea ființelor mici neprădătoare se naște din frică, umanitatea e singura care folosește frica ideologic pentru a o transforma în ură. Ura face parte din arsenalul politic tot mai des folosit de ideologiile de dreapta tocmai pentru a-i scoate pe toți cei considerați inamici sau indezirabili din spectrul speciei umane. Cei asemănători nouă sunt oameni, ceilalți sunt maimuțe, ciori, gândaci și așa mai departe și deci este îndreptățit să fie eliminați. Derek Chauvin l-a ucis pe George Floyd în deplinătatea drepturilor sale și cred că nicio secundă din cele opt minute în care și-a sufocat victima nu și-a pus probleme morale. Era un suspect negru, deci un posibil agresor care merita și trebuia să fie eliminat. Ambiguitatea dintre uciderea biologică și cea morală a fost eliminat – biologicul nu aparține societății și este primit în ea doar prin acceptul ei, dacă nu este considerat în imaginarul colectiv ca fiind periculos. Acceptăm ca animale de companie pisici și câini, nu lupi și tigri. 

Problema rasială și mai ales cea dintre albi și afroamericani este veche, absolut specifică Statelor Unite. E foarte greu de înțeles pe deplin în afara societății și realităților americane, dar introducerea ei în spațiul moral a ridicat-o la nivel de subiect universal. Pentru că ea pune o problemă umană esențială: în ce măsură putem să reintroducem problema biologicului în societate și prin aceasta în morală. Postmodernitatea a încercat și încearcă să rescrie etica, generând aderență sau respingere, readucând biologicul în societate: ecologismul sau feminismul, mișcările de empowerment rasial sau progresismele de toate felurile încep să fie tot mai mult interesate de relația noastră cu lumea exterioară societății noastre. Mai mult, toate aceste mișcări consideră că societatea noastră nu se poate abstrage lumii naturale și nu mai poate exista în afara acesteia. Epoca cetății cu ziduri care se apără de dușmanul uman sau natural a trecut și distrugerea zidurilor sociale presupune ieșirea din morala fricii și a urii.