Revistă print și online

Radu NICA: Pool (No Water). Art (No Limits)

Diana NECHIT, Andrei ȘERBAN

Convorbiri cosmopolite

Nr. 21 / 13 iulie, 2020

Generic intro

Cafeneaua Haller din Piața Mare a Sibiului se animă încetul cu încetul.

La o masă, alături de doi absolvenți de liceu care visează să studieze arta cinematografică, Radu Nica își povestește experiența din fața și de dincolo de scena fizică a teatrului. După experimentul său recent, Pool (No Water), realizat cu actorii Teatrului Maghiar de Stat Cluj, Radu Nica se arată optimist. Optimist nu în sensul clasic al termenului, ci prin faptul că, deși recunoaște că e departe de a fi un proiect destinat unui spectator cuminte, convențional, experimentul său de teatru-film-performance va stârni o serie de discuții. 

Discuții despre noile estetici ale artei performative, despre noile raporturi între spectator și produsul teatral, despre necesitatea teatrului de a se reinventa, de a se hibridiza poate mai mult ca niciodată. 

...

[PROLOG

Pool (No Water), în regia lui Radu Nica, este un proiect de teatru-film-performance bazat pe piesa scrisă de dramaturgul britanic Mark Ravenhill ce problematizează condiția artistului și a artei într-o societate contemporană consumeristă. Conceptul vizual al spectacolului îi aparține lui Andu Dumitrescu, în timp ce Vlaicu Golcea semnează mixul muzical original. 

Spectacolul-experiment urmărește evoluția unei prietenii excentrice între mai mulți copii teribili ai artei contemporane. Un accident care aproape că o ucide pe șefa găștii, după ce aceasta se aruncă într-o piscină goală, declanșează o serie de schimbări drastice în comportamentul și concepțiile despre artă ale fiecăruia. Trupul mutilat al tinerei, cea mai populară și mai îndrăzneață figură a grupului, devine, pe rând, obiect al compasiunii, al autoînvinuirii, al admirației estetice, dar și al invidiei. Contemplarea corpului suferind contribuie treptat la materializarea unei noi arte poetice care schimbă radical percepția personajelor despre semnificația și limitele artei.

Filmat exclusiv în recluziune de către actori pe fragmente, fiecare actor având libertatea și constrângerea de a se filma pe sine cu device-uri uneori neprofesioniste, experimentul hibrid Pool (No Water) este rezultatul neconvențional a numeroase întâlniri ținute pe Zoom și a tot atât de multe zile de post-producție.]

Trailer


Constrângerile de ordin tehnic au devenit cumva un scop în sine, au valență estetică. Pot fi percepute ca o intenție dorită. Ba mai mult, ideea de repetiție a avut de suferit, nu vă mai puteați sincroniza cu toții, a fost nevoie de lucru "unu la unu", dar și de multă încredere din partea ta față de inițiativele venite din partea actorilor.

Eram o echipă mică. Eram eu, Andu, pe video, și Vlaicu pe muzică. Eu am împărțit textul, am dat intențiile. 

Adică repetițiile au început pe varianta "clasică"?

Da și nu. Controlul era aproape imposibil. Nu mergea lucrul la comun. Nefiind dialog direct, lucrurile la unison nu mergeau. Fiecare avea ritmul lui. Din moment ce răspunsul nu venea imediat, ca la teatru, mesajul se dilua. Asta e realitatea tipului ăstuia de lucru. Cumva, am lăsat frâiele mult mai libere, decât în mod normal. A fost un work-in-progress

Indicațiile de mișcare și de regie schițate în prealabil au fost schimbate și reinventate, în raport cu noile condiții ale comunicării pe Zoom. Așa că, deși le-am dat niște direcții, până la urmă, le-am dat libertatea de a-și decide poziționarea în spațiu, "scenografia", în funcție de datele fiecăruia.

Inițial, trebuia să fie un spectacol de teatru fizic, convențional...

Da, așa a fost. Dar, după tăierile de bugete din 2018, s-a oprit. Apoi, am vrut să-l împing înspre zona performativă. Voiam să-l transform într-un spectacol itinerant. Voiam ca în fiecare oraș în care am fi mers, fiecare actor să facă, pe rând, un performance. Dar nu ne-am putut întâlni, așa că totul s-a mutat în mediul online.

Ai mai păstrat la nivel de concepție ceva din gândurile tale inițiale?

Nu, am plecat aproape de la zero. Știu, câteodată, proiectul pe care l-ați văzut lasă impresia unui spectacol neterminat. Dar l-am lăsat așa, mai punk.

Dar totul pare intenționat. Are un anumit grad de agresivitate vizuală, prin toate efectele utilizate: suprapuneri de imagini, efecte de blur și de lumină, tehnica animației, a videoclipului, deformare vizuală, colaje cu imagini-șoc, compoziții stranii... La fel, secvența în care personajele mănâncă din aceeași banană este, de fapt, o succesiune de cadre filmate individual care au trebuit "potrivite" ulterior, pentru a da senzația unei acțiuni continue.

Da, dar toate efectele au legătură cu arta, cu pop art, cu tot ce s-a întâmplat de la Warhol  încoace, apropo de "imaginea" bananei despre care vorbeai. Practic imaginea și efectele vizuale sunt un fel de comentariu atât la replicile personajelor, cât și la statutul actual al artei.

*Exact, este artă autoreferențială. La un moment dat, narativitatea zbuciumată, vizuală, a lăsat loc unei narativități emoționale. *

Mă bucur că asta ai simțit. Sunt convins că proiectul are hibele lui. Dar sunt mai relaxat, pentru că am încercat niște lucruri. E ceva care ar trebui să stârnească niște discuții. Eu cred că ar fi mult mai bine ca acest proiect să fie un prilej de discuții. 

Evident, s-au mai făcut tipul ăsta de experimente, dar cred că astfel de experimente capătă o altă justificare, atunci când, realmente, ești pus în astfel de situații și nu când te joci cu astfel de date. 

Constrângerea a devenit un principiu al actului artistic?

Asta a fost miza, de fapt: ce se poate face de la distanță? Și un alt subiect important mi s-ar părea ce nu se poate face, ce ne lipsește fundamental, apropierea, faptul că se întâmplă live, spațiul comun... lucruri care stau la temelia actului teatral.

* Mie îmi place această indecizie terminologică, faptul că ați pus această etichetă: teatru-film-performance. Depinde cum maniezi discursul, pentru că se poate încadra în oricare din acești termeni. Dacă îmi place ceva la arta asta care a apărut în contextul COVID este acest nou raport cu intimitatea. Chiar și atunci când participăm la o conferință ne creăm o "scenografie", alterăm spațiul intim pentru privitor. Totul devine un fel de voyeurism.*

Da, așa e.

Iarăși, mie mi-a plăcut problema asta (est)etică: dacă putem folosi corpul ca instrument, dacă putem instrumentaliza boala, tarele fizice... De exemplu, în spectacol, piscina este un spațiu unde corpul biologic se transfigurează într-un obiect artistic. Piscina devine spațiul care găzduiește un performance accidental.

Până la urmă, chiar și filmările par să depășească anumite limite. Adică avem voie să depășim cu camera de filmat un anumit perimetru?

Au fost tipul ăsta de discuții când s-au expus real. Una din actrițe chiar se muta în perioada cât am filmat. Sigur, puteam inventa situații mai interesante, dar am optat pentru realitatea lor domestică. Povestea actriței care apare în film și care joacă personajul ce despachetează toate cutiile este una destul de tristă, în realitate, care nu apare în film. În orice caz, actrița respectivă chiar a trebuit să se mute din fosta ei casă. Mi s-a părut cinstit să tematizez exact aceste situații reale. Un alt exemplu, am vrut ca o altă actriță să își filmeze o scenă în baie, dar am renunțat, pentru că mi-am dat seama că intruziunea asta e și mai violentă, atunci când e live. Așa că am ales doar să dau niște indicații (să fie țigara aprinsă, să filmeze în raccourci etc.), dar i-am lăsat pe ei să găsească soluțiile. Și au mai fost alte și alte piedici. Un actor trebuia să filmeze o scenă, dar soția lui se uita la un film lângă sau avea un copil care plângea. 

Deci nu poți să intri în viața oamenilor și să le ordonezi mediul după cum vrei tu. Poți să intri, dar nu poți să controlezi tot. Sunt niște limite reale, te izbești de niște probleme noi. Ca să respecți treaba asta, trebuie să lași frâiele mai libere și să lași omul să decidă. De aici vine și ritmul mai lent al proiectului, dar mi se pare că această lentoare are legătură cu starea asta din timpul pandemiei. E acolo ceva apăsător, care din punctul ritmicității e apăsător, dar care face parte din perioada asta, e o realitate actuală pe care puteam să o "mânăresc", dar nu am vrut.

Textul lui Mark Ravenhill se caracterizează printr-un schimb de replici alerte, dar, lipsa interacțiunii directe a actorilor a alterat mult din acest dinamism narativ. Aici a intervenit montajul "de la distanță", care a încercat să recupereze ceva din această lentoare despre care vorbești. Și totuși, chiar dacă dinamismul narativ a avut ceva de suferit, vizualul a încercat să compenseze din plin, șocând prin multitudinea de stiluri contradictorii, mai ales în prima parte a proiectului.

Oricum, nu cred că produsul ar trebui delimitat de toate aceste straturi ce țin de ritmicitate, de dinamism sau de lentoare. Acum totul pare și mai fascinant.

Pentru mine, cel mai important e ca genul ăsta de produs să stârnească o discuție estetică. Asta e mult mai important decât produsul în sine care, da!, are imperfecțiuni, dar care vorbește despre o schimbare de paradigmă. Cum trebuie să ne inventăm noi, ca regizori, voi, ca spectatori sau critici? Cum se consumă genul ăsta?

Mulți mi-au spus că experimentul ăsta e prea lung, dar eu le-am spus că nu îi oprește nimeni să pună pauză când doreau și să continue când au chef. Este un alt tip de consum în care nu trebuie să încremenești în scaun, ca la teatru. E un alt tip de receptare.

Mie mi-a plăcut și caracterul ăsta frust, dincolo de mania regizorală care corectează imperfecțiunile, șterge cu guma acolo unde e cazul. Dar aceste imperfecțiuni pe care tu le-ai lăsat sunt frumoase, sincere.

Și eu cred asta, pentru că, repet, perspectiva asupra ansamblului mi s-a schimbat. E tipul de produs pe care îl guști sau nu. Iarăși, mi s-a mai reproșat că nu se simte emoție. De ce trebuie să fie mereu un spectacol despre "umanitate"? Poate sunt anumite spectacole în care muzica e cea mai importantă.

Da, așa cum sunt anumite spectacole sau experimente în care corpul biologic devine corp estetic, și invers. E o discuție care urcă până la acționism și dincolo. Nu e facil.

Exact. Totul depinde și de așteptarea spectatorilor. Dacă pe tine te emoționează doar o poezie interpretată doar de, să zicem, Ștefan Iordache (Dumnezeu să-l ierte!), atunci pariul e pierdut. Discursul critic ar trebui să se schimbe, să treacă dincolo de veșnicul "Îmi place" sau "Nu îmi place". 

Poate că nu îți place, dar ai despre ce discuta.

...

[EPILOG

De ce are nevoie teatrul pentru a fi teatru? Unii vorbesc despre supremația actorului. Alții despre necesitatea existenței unui public. Teatrul trebuie să fie un dialog direct. Dar poate exista teatrul în afara acestei interacțiuni imediate? Teatrul este o artă versatilă care a supraviețuit și grație adaptabilității sale la mai multe forme și canale de receptare. Mediul online, digitalul, nu este doar mijlocul de receptare a acestui produs, ci devine substanța însăși din care ia naștere acesta. Astfel, temele textului lui Ravenhill, imaginea, dreptul la reprezentarea corpului și a bolii, intimitatea, etica artistului și a artei, sunt puse en abyme de discursul vizual, de concepția acestui hibrid care chestionează nu numai dereglările interne ale artei în general, dar și mijloacele sale de materializare.

Pool (No Water) poate fi una dintre soluțiile unei crize care necesită o schimbare de paradigmă. Criza socială nu se oprește, de altfel, la porțile instituțiilor de cultură; ea coincide cu o criză estetică.]

...

Generic outro

"Ce bine că am terminat cu arta și că putem fi din nou oameni." [Replică din spectacol] 

Diana NECHIT, Andrei ȘERBAN

în același număr