Dacă Mircea Eliade ar fi scris nuvela fantastică "Aranca știma lacurilor" (1928) a lui Cezar Petrescu iar Cezar – "Domnișoara Christina" a lui Mircea Eliade (1936), "Aranca" ar fi fost azi mult mai populară (și mai "canonică"). Altfel, despre ambele nuvele s-a turnat câte o ecranizare în cel mai bun caz mediocră, iar a doua se va fi inspirat, întrucâtva, din cea dintâi...

Pe lângă infuziile tehnice ostentative de tip Huxley, în care personajele declamă demonstrativ versuri din poeți romantici sau decadenți, Eliade mai apelează și la obosita imagine gotică a vampirului (pardon, vampiriței) Christina pentru a pune în scenă și a exorciza cu țărușul "spectrul" seducător al Vechiului Regim boieresc, responsabil de hardcore-ul din Teleorman al răscoalei de la 1907.

În schimb, Cezar Petrescu recurge la un "vampirism" mai subtil: cel al țînțarilor anofeli din mlaștinile pustei de la granița dintre Ardeal și Ungaria – limită care se traduce și prin schimbarea de frontieră din 1918, și prin dubla identitate (maghiară și română, nobilă și țărănească) a domniței Aranca, ultimul vlăstar al familiei conților Kemeny, devastată de malaria adusă de anofelii din bălți la castelul pe care-l ridicaseră cu secole în urmă. La finalul nuvelei, avocatul ardelean Silvestru Hotăran explică "pozitivist" – prin intermediul tulburărilor psihice induse de înțepăturile "anofelilor" din mlaștini - întâmplările neverosimile, cu tentă horror, pe care trebuie să le suporte naratorul, delegat o vreme pentru o anchetă bibliofilă la castelul defunctului conte cu mințile rătăcite de malarie și al fiicei sale ucise, pare-se, din gelozie de un cretin gușat de la castel, în timpul revoluției sovietice ungare a lui Bela Kun din 1919. Respectivul narator, terifiat de noaptea petrecută singur în castel, o ia la fugă prin bălți, urmărit de gușatul glosolalic și, ghidat de fantoma Arancăi, e găsit scufundat în mîlul plin de infuzorii. Fata îl avusese ca iubit pe fiul bătrînilor paznici ai castelului, revoluționar comunist maghiar refugiat mai apoi în URSS, și ucisese cu o armă de vânătoare doi soldați români din armata care va ajunge să ocupe Budapesta.

La Eliade vampirismul folcloric e pe față, expus grosier, în vreme ce la don Cezar se păstrează, ironic, o ambiguitate neliniștitoare, care face bine nuvelei - narațiune cu ramă cvasi-polițistă în care avem, intercalată sub forma unui raport expus, an cu an, de avocat, o excelentă cronică de familie a conților Kemeny: de la un fabulos străbun medieval, trecând prin "descălecatul" contelului Armin în zonă și până la moartea în ospiciu a fiului său Andor, bântuit de halucinații metempsihotice, și la dispariția enigmatică din bălți a domniței Aranca, fiica ultimului Kemeny.

(preluat de pe contul personal de Facebook)