Am intrat în România certat. Pornit la drum lung, de la un capăt al Germaniei, m-am trezit cu defecțiuni la mașină. Nimic serios, dar suficient pentru a-mi da peste cap programul. Nimic nu este mai amuzant decât să stai pe marginea drumului privind la tirurile ce trec în viteză pe lângă tine. Chiar și după două certuri îndelungate cu service-ul de acasă, nu mi-am exorcizat toți demonii ce mă râcâiau.

Tot ce puteam face era să uit. După ce am trecut de Arad, lucrurile parcă au curs mai bine. Am ales să nu intru pe autostradă de teama vreunui accident. Dacă rămâneam blocat prin vreun sat, aș fi găsit suficientă gumă ca să-mi pună mașina la punct. Nu a fost cazul din fericire și drumul s-a desfășurat fără alte incidente. Popasurile forțate au devenit o notă de subsol într-o călătorie memorabilă.

Merg înspre București la Silviu, un prieten pe care nu l-am văzut de aproape douăzeci de ani, de când m-am mutat. Recent, a aflat că este bolnav și vestea l-a strâns cu ușa. Am stat de vorbă vreo trei ceasuri la telefon și până la urmă am convenit să ne vedem în persoană. Mi-am lăsat soția acasă, prea ocupată cu finalul anului școlar. Am dat telefoane și mi-am anunțat venirea.

A intrat pe fir Roman. Un alt prieten bun pe care l-am lăsat în trecut. De cum a auzit, mi-a cerut să-i fac un mare serviciu. Nu vine vorba unui refuz, după tot ce a făcut pentru mine. M-a trimis la un colecționar din Mainz care avea un tablou gata de expediere înspre România. Având mai multă încredere în mine decât în serviciile de curierat, Roman m-a rugat să i-l aduc, motiv pentru un alt popas. Am acceptat fără întrebări.

Astfel, undeva după miezul zilei, m-am trezit intrând în Băile Herculane, aruncând o privire clădirii gării, leit un giuvaier căzut din buzunarul unei prințese uituce. Am cotit, urcând pe pod și intrând în zona pensiunilor și a blocurilor cernite. Apropiindu-mă de centrul orașului, m-a cuprins nostalgia.

Aici am trăit veri bune. Împreună cu Silviu, Roman și alți băieți de treabă, ne puneam capetele la lucru și inventam aventuri magnifice. Am străbătut munții dimprejur, am făcut pe ghizii turistici pentru străini, am fost fugăriți din catacombe și am stabilit recorduri la restaurantele cu nume. Prin urechi îmi vâjâie fragmente ale șlagărelor de pe timpuri, suflate de vânt, purtate în istorie.

În față mi se deschide panorama hotelurilor cocoțate în vârf de deal. Mintea mă trădează șoptindu-mi cât de noi sunt complexurile ce se hrănesc din razele soarelui. Mă scutur repede din acel vis și-mi dau seama că timpul a trecut, iar tencuiala căzută ține locul firelor de nisip din clepsidră.

Încerc să mă concentrez pe drum, ignorând locurile familiare. Trotuarele lungi sunt cam goale. E drept, încă nu vine înserarea când turiștii ies la promenadă. În alte vremuri, loisirul nu era întrerupt de pauze arbitrare. Iau piciorul de pe accelerație într-atât, că o altă mașină mă depășește claxonând lung în urma mea.

Ajung în miezul orașului vechi. Peste râu văd cu coada ochiului complexul Neptun, înfășurat în rugină și rușine, dar semeț ca un prinț pe moarte. Niște schele îl susțin și nu știu dacă prelungesc finalul sau îi pregătesc o nouă viață. Peste tot se zărește același amestec al popasului fără destinație.

Depășesc podul, mirat de curățenia și luciul pe care-l emană. Piața lui Hercules se desfășoară ca un pergament, pe jumătate în șantier. Virez la stânga și caut un loc de parcare temporar în apropiere de drumul înspre Neptun, blocat cu bariere din beton. Îl văd pe Roman răsărind de undeva, parcă ieșit direct din carnea munților grăbindu-se spre mine. Are același zâmbet pe care-l recunosc. De demult.

Cobor și respir aerul familiar. Filtrez noxele, duhorile, căutând esența. E încă acolo. O simt. De parcă ar trebui să-mi aducă aminte că orașul ăsta e mai vechi decât eu însumi și nu va clipi din ochi când voi dispărea. Iar sub munte se află o altă lume, încă mai veche, ce știe povești uitate în copilăria lui Hercules.

Revin în prezent și-l îmbrățișez pe Roman. Despărțiți, îl pot privi mai bine. Esența e încă acolo, doar recipientul pare afectat. Aceeași față lungă, păr lung negru, ochi verzi ce nu sunt în stare să stea locului. Mereu nebărbierit și îmbrăcat în cămăși albe pătate la guler. Și cu cel puțin o carte în geanta de pe umăr.

— Cât mă bucur să-ți văd mutra!

— Asemenea. Sunt vreo câteva luni de când nu ne-am văzut.

Cad înapoi în timp. Ultima noapte pe terasa Cazinoului. La puțin timp după căderea comunismului. Era liniște, în surdină muzică de petrecere. Pe promenada din față, oamenii se plimbau în grupuri mari. Era sărbătoare, dar nu mai țin minte care. Ceva mare pentru că eram liberi cu toții.

Ne-am cinstit, ciocnind paharele de vin învăluiți în complotul despărțirii. După o viață, am rămas fără cuvinte. Nu am spart eu gașca, dar nu am făcut vreun efort să rămânem împreună. O cunoscusem pe Helena și eram orbit de promisiunea de a fi împreună cu ea, chiar dacă însemna să plec în Germania. Am trecut granița fără să privesc înapoi. Pe atunci aveam timp.

— Bună glumă.

— Niciodată nu le gustai.

Se hlizește în felul lui, strâmbându-se și pufnind aer pe nas, de parcă s-ar îneca.

— Acum mi-a ieșit pentru că facem parte din glumă.

— Nu-mi zice că tocmai tu ești pesimistul.

Ridică din umeri. Uitându-mă la ochii senini, văd că nu mai exista acea lumină a viitorului care îmi dădea încredere. Iar colțurile buzelor erau căzute. Să fie mai mult decât simpla trecere a timpului care ne apasă tot mai tare?

— Sunt pe ceas. Expoziția va începe în câteva zile și avem nevoie de centerpiece. L-ai adus, nu? Mă aștept de la tine să-l fi uitat în Germania sau să-l fi vândut pe drum.

Amândoi chicotim apropiindu-ne de portbagaj. Îl deschid, lăsând vederii ambalajul special în care era închis tabloul. Fostul proprietar a încercat să-mi explice întreg procesul de transport și faptul că acesta era avariat, dar nu i-am dat atenție. La fel ca Roman, mă grăbeam, și sincer să fiu, prea puțin îmi păsa de acea operă de artă. Voiam să ajung acasă.

Cu grijă îl ia în brațe și verifică anumite detalii pe care nici nu le-am băgat în seamă. O etichetă agățată de un colț, un abțibild pe care se vedea mâzgălitura unui scris de mână. Face un semn și la fel de neașteptat apar doi tineri. Preiau tabloul fără a scoate vreun cuvânt și dispar.

— Sunt asistenții mei. Mă rog, voluntari, deși mi-ar plăcea să le pot răsplăti activitatea. Dacă ar exista un muzeu aici, ar ajunge pe mâini bune.

— De ce nu-l deschizi?

Râde din nou sufocat.

— Am peri albi în cap de când tot încerc asta. E greu. Pe toate fronturile. Unii nu ne lasă, și dacă ar face-o, cine ar intra înăuntru?

— Străinii. Ca pe vremuri.

— Nu-mi place să fiu elitist. Dacă e muzeu, să fie pentru popor.

— Ah, a mai rămas un licăr idealist în tine.

— Poate. Poate expoziția asta schimbă ceva. Poate șantierele astea or să însemne ceva. Poate vine și ziua de mâine.

Se întoarce cu spatele privind la statuia musculoasă a semizeului legendar. Cu ghioaga pe umăr, înveșmântat în pielea leului din Nemeea, mărturie a victoriei și puterii. Nins de patina timpului, pare că ne privește prin ochi goi, orbi. Se înțelege bine cu Roman. Vorbește rar.

— Silviu se teme să vină până aici. E cale lungă de la București.

— E bolnav. Nu știu dacă m-aș fi înhămat nici io la asemenea drum.

— Pentru o expoziție!

— Pentru orice. O să fii supărat din cauza asta? Voiam să te întreb dacă o să-l vizitezi, dar cred că am înțeles răspunsul.

Oftează. Privind la vârfurile pantofilor murdăriți de nisipul suflat peste noile dale, pare înfrânt.

— Nu mă așteptam să vină. Era doar o observație. Tu ai venit pentru că mi-ai adus tabloul și aveai o obligație. Altfel, găseai o scuză facilă. Vorbesc ca un adolescent frustrat că nu-și mai vede colegii din liceu.

— Ai dreptate. Ne-am despărțit. E și vina mea. Viața... a crescut în jurul nostru, ne-a rupt. Am acceptat să plutim pe resturile unei corăbii, separându-ne.

Râde din nou, mai sănătos.

— Chiar și asta. Odată ziceai că te faci poet, că-ți faci operă ce va fi citită continental. Nu am primit niciun volum în anii ăștia.

— N-ai avut ce primi. Mi-e rușine să recunosc când m-am răsfățat citind un volum de poezii.

Deodată se uită la ceas.

— Îmi pare rău să o las așa, dar trebuie să mă întorc la centrul de expoziție. Nu pot să desfacă tabloul fără mine. Poate când te vei întoarce, ne vom revedea.

— Când începe expoziția?

— În trei zile. Va ține două luni.

— Cred că-mi voi face timp să revin. Să văd și eu ce am cărat atâta drum.

Zâmbește întremat, convalescent. Se depărtează, apucând ghidonul unei biciclete.

— O să fie ușor să găsești expoziția. E locul unde ne-am despărțit.

Sare pe bicicletă sprinten și mai repede decât mă așteptam piere în peisaj, trecând pe lângă pod și grăbindu-se înspre zona de promenadă. Rămân singur, învăluit în freamătul a mai multe zgomote străine unele de altele. Cuprind sufletul orașului, muncind, distrându-se, vindecând, ducând departe amintiri de-a lungul râului.

Crestele munților sunt desenate în culorile calde ale soarelui mitologic, ce alunecă peste firmament în ritmul caleștii lui Apollo. Timpul se amestecă în minte și mă îmbie să ies cu totul din el. Închid ochii, inspirând liniștea momentului. E cazul să ascult de acel instinct straniu. În loc să merg mai departe, mă voi caza o noapte în oraș. Și-n loc de la revedere, voi căuta să reînnod o prietenie. În ciuda timpului și cu tot sprijinul acestuia.