Revistă print și online

Monstrul

Ca întotdeauna, bucata mica de cretă pe care o ține în palmă îi creează o senzație de disperare în fața timpului. Din spatele lui aude șoaptele studenților plictisiți ca și el în sala cu prea multe bănci și prea puțină dorință de a continua discuția despre un text care, sincer vorbind, nici lui nu îi place. S-a obișnuit să repete de atâtea ori aceleași idei de ani de zile, încât nici nu le mai înțelege sensul. Și el știe asta. Și preferă să răsucească bucățica de calcar în palmă, ca și cum i-ar căuta vreun defect, fără să se întoarcă spre vocile care probabil nici nu îl urmăresc. Scrie și privește cum praful alb se conturează în jurul literelor mici, plutind o vreme și așezând-se apoi pe mâneca sacoului bleumarin și pe bombeurile pantofilor lăcuiți cu atâta grija în fiecare dimineață.

Se uită la ceas: au mai trecut 10 minute. Ce bine! Încă puțin și va putea să plece din sala care îl ține ca un corset mult prea tare strâns. Se uită pe geam: oare dacă ar vorbi despre traficul de afară, vocile ar intra în dialog cu el? Și daca va fi așa, oare ar putea să umple golul oficial al seminarului cu inutilități ce ar părea interesante? Se întoarce brusc, prea brusc pentru ca vocile să îl perceapă și privește: e singur. E absolut singur! Niciun student nu îl privește. Amalia este evident extrem de atentă la dialogul rece, dar aprins de pe vreo aplicație a noului ei telefon, Sorina este pierdută în ochii lui Mihai, Raluca și celelalte două, blonda aia vorbăreață și prietena ei, grăsuța sunt toate într-o dezbatere despre ce culoare să fie roba de la cursul final, Lucia... Nimeni!

— Ați văzut că a început ploaia? le zice cu o ușoară frică în glas, ca și cum s-ar teme să nu cumva să distrugă zumzetul acela perfect care umplea sala în fiecare vineri după amiază. Vocile încetează brusc și își îndreaptă privirile spre el, cercetându-l cu mirare: a luat-o razna, profu’! părea să șoptească genele false ale Mariei.

— Da, a început să plouă, continuă el, încurajat de privirea Oanei ce încearcă, iată, să descopere dincolo de pervazul ferestrei un eveniment de o asemenea importanță încât să merite întreruperea ritualului lor. Au anunțat că o să plouă. E bine că se mai răcorește puțin. Și chiar în timp ce rostește cuvintele simte cum de pe tabla neagră se mărește amenințător cuvântul kitsch pe care îl scrisese cu atâta convingere acum câteva minute. Lasă privirea în jos și se întoarce din nou cu spatele către ceea ce oficial sunt studenții lui din anul 3. Ridică mâna cu bucata mică de cretă, o rostogolește în palmă, se uită la ea ca la un vechi prieten, o prinde cu două degete ferme și...

— Da! Plouă! Și n-am umbrelă! Ce fac, fato, că trebuie să ajung în centru!

E salvat! O voce l-a salvat! Nu mai contează a cui. Se întoarce și zâmbește:

— Nici eu n-am umbrelă. Dar, oricum, până voi pleca eu, mai e mult. Și se întristă.

— Lasă, ăăă, lăsați, profu’, că, ăăă, dumneavoastră aveți mașină!

Are dreptate: are mașină. Mașina ei. Și de aceea și trebuie să stea. Să aștepte. Să o aștepte.

— Da, dar oricum... Și, ia zi, unde mergi în centru?

— Ei, nu știți. Mă duc la un interviu, i-o reteză Ana, cea care îl salvase din analiza insipidă a textului pe care tot el îl propusese cu o săptămână înainte. Dar de ce vreți să știți? Mă duceți cu mașina? clipi fata cu un ușor subînțeles prins de colegele ei care au și început să vocifereze și, ca un cor ce își caută nota au și construit acel sunet atât de cunoscut: aaa!

— Eram doar curios! Haideți, a fost o simplă întrebare.

— Nu mai bine ne dați drumu’? Că uite, afară plouă, e ultimul seminar, vrem și noi să mergem acasă.

Era fraza pe care o aștepta! Cu bucuria jucătorului de șah care își vede adversarul acceptând remiza, se uită în ochii lor și cu vocea înceată:

— Sigur, dacă asta vreți voi. Dar nu uitați să pregătiți seminarul de săptămâna viitoare! Vom discuta tot despre poezia optzecistă.

Vocea îi este acoperită de zgomotul scaunelor trântite și de ringtonul cu un dans grecesc la modă de care Ana era atât de mândră. Îi privește atent cum, rând pe rând, studenții lui se estompează și fiecare devine altceva: makeup artist, șofer, afacerist sau chiar profesor la cine știe ce școli private. Și dispar. Nu mai sunt. A rămas doar el și sala. Și liniștea.

Se apropie de fereastră și privește tăcut ploaia. Înțelege că undeva, cândva, el cel care își dorise atât de mult să fie acolo, să îi învețe pe alții, el acela dispăruse și mai mult decât atât, el acela a devenit un monstru. Un monstru care distruge și nu lasă nimic în loc, absolut nimic. Simte cum o lacrimă îi alunecă pe obraz, copiind curgerea picăturilor de ploaie din afara ferestrei. Și gândurile îl trag în ziua aceea de toamnă în care, la întrebarea "Cine vrea să se facă profesor?" a răspuns cu atâta convingere: "Eu!"

Și cu tocul pantofului prăfuit strivi bucata mică de cretă ca pe o libarcă rău prevestitoare...

Marius NICA

Conferențiar dr. în științe filologice și critic literar, este preocupat de imagologie, fiind autorul a numeroase studii și articole de specialitate. Opera sa de referință este Ocheanul balcanic. Privire asupra imaginarului literar in opera lui Mateiu I. Caragiale (2009). Preocupat de fenomenul cultural actual, este implicat în evenimentele curente și în presa de profil.