Tramvaiul oprise în stație, iar privirea mea se plimba amețită pe geam. Așteptam să ajung acasă.

Pe trotuarul din stânga, o femeie se decupa detașat din mulțime. Era întoarsă cu fața spre direcția privirii mele. Cu ochii la ea, simții pornind în mine, ca un șuvoi de apă fierbinte, o senzație cel puțin stranie. Cred că era din cauză că nu i se potrivea deloc fusta, aproape de jumătatea gambei care-i lungea miraculos picioarele al căror contur se ghicea prin materialul subțire și moale. Puteam să-i intuiesc ușor coapsele pline. Ochii uscați, oblici, erau umbriți de cocul rotund, negru, dar și de vânătaia proaspătă de pe obrazul stâng. Mă cutremură un fior. Scurt, ca o descărcare electrică. Zării în aceeași secundă o urmă palidă, roz, a unui ruj aplicat cu grijă, pe buze, mai devreme.

Tramvaiul porni din stație, iar eu simții nevoia să întorc capul în spate către femeia misterioasă care mă atrăgea fără să știu prin ce. Nu era nici măcar frumoasă, de departe nici foarte tânără, ba, din contră, haina bărbătească, dintr-un tergal aspru, de deasupra fustei, o făceau bătrânicioasă și rece. Porni pe trecerea de pietoni cu pași inegali și nesiguri, de parcă nu era hotărâtă dacă trebuie să meargă undeva. Nu se uita nici la mașinile care circulau, nici la ceilalți pietoni. Ținea privirea concentrată pe buchetul din brațe, o grămadă aruncată la întâmplare de flori proaspete și trecute. Trăsăturile îi erau rigide, nedefinite și colțurile gurii lăsate, ca o umbrelă uzată, toropită de soare. Fuseseră niște flori frumoase, care ar fi trebuit să-i aducă o lumină pe chip, așa cum am văzut că se întâmplă atunci când ajung în mâinile unei femei.

Tramvaiul se îndepărta, iar ea se făcea tot mai mică, în timp ce eu o urmăream cu privirea până se transforma într-un punct, apoi se confunda, treptat, cu griul orașului. Mi-ar fi plăcut să vorbesc cu ea, mi-ar fi plăcut să-i știu povestea. Era interesant și intrigant să vezi un amestec de urât și frumos în același loc, iar acest amestec să te atragă magnetic, fără puterea de a i te sustrage sau de a înțelege. Imaginea ei începea să se întărească în mintea mea, asociată unui buchet de flori cu parfum slab, nedefinit, și cu paloarea vineție a obrazului. O imagine care mă făcea să tremur și să știu că nu o voi uita prea ușor. Era poate imaginea unei femei deșirate între obișnuința unei relații și dorința de a se vedea fericită. Era femeia suspendată între confortul rutinei în care lucrurile stăteau bine pentru că le cunoștea și culoarea nebuniei cu care ar fi riscat să plece de lângă bărbatul ce nu o mai iubea. Sau pe care nu îl mai iubea. Se vedea asta din mersul indecis cu care făcea un pas larg, elastic, urmat apoi de altul timid, speriat, ce se sincroniza cu privirea către florile primite. Acelea prin care el poate că își ceruse iertare. Iar ea, femeia, cu picioare lungi și nepotrivite pentru fusta din ziua aceea, se simțea agățată între un trecut sigur și care începea să devină înnegurat, vinețiu, și un viitor luminos, parfumat de speranțe, dar incert.

Am fost și eu femeia aceea. Am trecut și eu pe la acea răspântie. Am aflat cât e de greu. Am aflat, mai ales, umbrele dese dintre un curcubeu și un cer cu nori și mi-aduc aminte ca ieri.

Încă bâjbâi.