Revistă print și online

O lecție de umanitate

Giorgio Bassani, Ochelarii cu ramă de aur, trad. Rodica Locusteanu, Pandora M, Anansi. World Fiction, 2024

Când cărticica lui Bassani mi-a căzut în mână, vă mărturisesc, nu cunoșteam mare lucru despre acest autor italian, dar aveam oarece încredere, odată că îmi fusese recomandat de Doina Ruști și mai ales că îi citisem pe Dino Buzatti sau pe Cesare Pavese și mă gândeam că ceea ce scriseseră cei de la The Guardian pe prima copertă nu putea decât să îmi satisfacă dorința de a afla mai mult: "Bassani a fost cronicarul diverselor forme prin care libertatea umană este amenințată în vremurile noastre".

Când am aflat, apoi, din descrierea cărții de pe coperta patru, că autorul ne spune povestea tragică a unui medic homosexual dintr-un orășel italian al anilor ʻ30 pe fondul ascensiunii antisemitismului în Europa, am avut o ușoară reținere, saturat până la intoxicare de fenomenul woke din zilele noastre, excelent descris de Andrei Pleșu în "Dilema Veche" în articolul Mișcarea Woke și insomniile ei. Apoi am scuturat din cap și mi-am zis că "Ochelarii cu ramă de aur" nu poate fi despre asta. Și nu a fost. Ba mai mult, a fost o carte dintre cele pe care, după ce le citești, rămâi mult timp în interiorul paginilor, căci tristețea ce se desprinde de acolo se lipește de tine, te însoțește o vreme, ca o ploaie mocănească, și îți amintește că oamenii sunt fundamental răi.

Într-un interviu oferit de Bassani în anul 1958, acesta spunea: “Ogni opera d’arte deve voler dire almeno due cose: una apparente e una riposta". (Fiecare operă de artă ar trebui să spună cel puțin două lucruri, unul evident și celălalt ascuns). Iată că acest crez al său este respectat în totalitate și în "Ochelarii cu ramă de aur". O carte scurtă, cu fraze lungi, tradusă impecabil de profesorul universitar dr. Rodica Locusteanu. Lungimea frazelor prelungește inevitabilul, anticipează în chip casandric dezastrul, te pregătește pentru ce e mai rău.

Nuvela spune, așadar, povestea marginalizării treptate a unui doctor otorinolaringolog, Athos Fadigati, datorită înclinațiilor sale homosexuale, un medic despre care lumea la început nu știe mare lucru, stabilit în orășelul italian Ferrara. Narată la persoana întâi, de către un student fără nume, povestea ne avertizează încă din primele rânduri asupra finalului. O poveste cu final așteptat, mi-am zis. Doar că primele rânduri sunt scrise atât de bine, încât îți dai seama ca cititor că ai în mână o carte pe care, cel mai probabil, nu o vei lăsa jos decât atunci când te va răzbi foamea.

"Deși timpul i-a cam împrăștiat, nu se poate spune că sunt puțini la Ferrara cei care-și mai amintesc de doctorul Fadigati (Athos Fadigati), otorinolaringologul ce-și avea cabinetul și casa pe Strada Gorgadello, la doi pași de piața de zarzavaturi, și care a sfârșit atât de tragic, sărmanul, cu toate că, atunci când venise, în tinerețe, din Veneția, pentru a se stabili în orașul nostru, părea sortit unei cariere absolut normale, liniștite și chiar demne de invidiat".

După acest intro captivant, Bassani trage cortina și ne prezintă succint, dar cu elemente precise, istorice și geografice (ai putea desena harta Ferrarei), viața eroului nostru înainte de a-și începe aventura, din 1919 până la sfârșitul anilor ʻ30, o perioadă care coincide cu ascensiunea fascismului în Italia și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

Dar dincolo de construcția personajelor, de dramele lor, ceea ce este cu adevărat remarcabil în această carte e felul cum autorul dozează tensiunea. Cum știe să creeze o atmosferă care conține în ea mugurii tragediei viitoare.

Bassani evocă în chip tragic, două epoci: una idilică, a anilor ʻ20, în care venețianul Fadigati, optimistul Fadigati, un adevărat social butterfly, purtător de costume elegante și al eleganților ochelari cu ramă aurie se stabilește în Ferrara; și una rea, dezagreabilă, odioasă, anticipată, atenție, de cititor, nu de erou, acesta din urmă continuând să creadă cu încăpățânare în bunătatea umană.

Un alt aspect interesant de urmărit e felul în care autorul surprinde psihologia umană la nivel de grup. Tot eșafodajul tragismului din "Ochelarii cu ramă de aur" se sprijină pe schimbarea dramatică a percepției locuitorilor Ferrarei, atunci când află despre ceea ce intuiseră de foarte mult timp. Vreme de zece ani, doctorul fusese cunoscut de ferrarezi drept un tip enigmatic, galant, cu o meserie respectabilă și apreciat de întreaga comunitate. Dezvăluirea de către narator a homosexualității lui Fadigati nu e abruptă. Sunt semne. În oraș, se vorbește despre anumite momente ale existenței sale care sunt, cel puțin, stranii. Iar proba de netăgăduit în asemenea situații, e, nu-i așa, de fiecare dată, confruntarea cu normalitatea. Orășelul Ferrara devine personaj colectiv și acționează ca atare:

"...începuse deja căutarea febrilă a fetei cu adevărat demne să devină doamna Fadigati (dar una nu era bună dintr-un anumit motiv, alta din altul, niciuna nu părea destul de potrivită pentru însinguratul ce se îndrepta spre casă și pe care, în unele nopți, când ieșeau cu toții de la Excelsior sau de la Salvini în Piața Delle Erbe, se întâmpla să-l zărească departe, la capătul străzii Listone tocmai când dispărea în crăpătura întunecoasă, laterală a Străzii Bersaglieri del Po...)când, deodată, începură să circule, pornite nu se știe de unde, zvonuri ciudate, ba chiar foarte ciudate:

— Nu știi? Am impresia că doctorul Fadigati e...

— Stai să auzi noutatea. Îl cunoști pe doctorul Fadigati care locuiește pe Gorgadello, colț cu Bersaglieri del Po? Ei bine, am auzit că e..."

Foarte inspirată găselnița lui Bassani de a urmări comportamentul uman în cele două locații: Ferrara și stațiunea de vacanță Riccione, de pe coasta Adriaticii. Un comportament schizoid, în care Ferrara devine o extensie a răului, la fel ca în Stranger Things. Două lumi întoarse cu fundul în sus. Deși Ferrara e un cocon al fascismului și antisemitismului, în Riccione oamenii își arată adevărata față, căci, nu-i așa, acolo sunt departe de casă, sunt în vacanță. În Ferrara monștri sunt ținuți în frâu, oamenii se supun convențiilor sociale.

Fadigati e convins că vremurile nu pot deveni rele și de aici vine și tragismul său. După ce lumea află de homosexualitatea lui, doctorul e decăzut din drepturile sale umane. Mai mult, el nu ascunde acest fapt, afișarea cu partenerul său, chipeșul Deliliers, este asumată, fără ascunzișuri, în văzul lumii. De acum încolo, va fi, însă, evitat, condamnat la o singurătate claustrofobă, înlăturat de peste tot, părăsit de prieteni, chiar și de Wampa, cățelușa care după ce îl urmează un timp, alinându-i singurătatea, îl părăsește și ea, reîntorcându-se la stăpân.

"Ochelarii cu ramă de aur" e povestea unei duble persecuții. Sexuale și rasiale. Cea de-a doua, nu are un personaj, sau mai degrabă, personajul e colectiv. Sunt vizați evreii din Ferrara. Dar Bassani simte nevoia să separe lucrurile și să sublinieze diferențele: doctorul, inițial, acceptă tăcut umilința, faptul că trebuie să își ducă viața conform normelor impuse de societate, în vreme ce naratorul, evreu, se revoltă împotriva oricărei idei de discriminare rasială. Pe tot parcursul cărții plutește amenințarea temutelor legi rasiale. La început, nimeni nu le vede adoptate și aplicabile într-o Italie în care fascismul e sinonim cu iubirea de țară și unde "evreii cu ochi albaștri" au fost printre primii care au îmbrățișat această ideologie. Doar că, odată cu finalul vacanței de la Riccione, reîntors în Ferrara, naratorul ia contact cu realitatea dură a primelor semne de antisemitism. Deși norii ei pluteau de mult deasupra orașului, insinuarea toxicei doctrine a avut nevoie de timp pentru a se instala în mințile ferrarezilor.

La început, oamenii din Ferrara nici nu par să își dea seama ce se întâmplă, se știu de atâta timp, au coabitat fără probleme, sunt luați chiar prin surprindere când ura antisemită este exprimată vocal, public, prin vocea unui vânzător de ziare sărac cu duhul:

"În clipa aceea a răsunat vocea răgușită a unui vânzător de ziare. Era Cenzo, un debil mintal, greu de definit ca vârstă, aproape șchiop, veșnic bătând trotuarele cu un pachet gros de jurnale sub braț, tratat de obicei de toți concetățenii, și câteodată de mine, cu palme binevoitoare pe spate, insulte afectuoase, cereri ironice de previziuni privind soarta iminentă a echipei de fotbal SPAI. Et cetera. Târându-și pe pavaj tălpile groase, bătute cu ținte, ale pantofilor, Cenzo se îndrepta spre centrul pieței, ținând în mâna dreaptă ridicată un ziar deschis.

— Ultimele măsuri ale Marelui Consiliu împotriva evreilor! zbiera indiferent, cu vocea lui cavernoasă.

Și pe când Nino tăcea jenat, simțeam, cu o repulsie de nedescris, cum se naște în mine vechea ură atavică a evreului față de tot ce e creștin, catolic, într-un cuvânt, goi."

"La nici o săptămână după plecarea lui Fadigati, în toate ziarele italienești, inclusiv Corriere Padano, se declanșase brusc violenta campanie denigratoare care avea să ducă, la sfârșitul anului, la promulgarea legilor rasiale."

Pe de altă parte, în timp ce citeam, nu m-am putut abține să nu mă gândesc la Jurnalul lui Mihail Sebastian, căci construcția insultei publice, a jignirii, a oprobriului, e realizată în același fel, cu singura diferență că Bassani, evreu la origine, nu se victimizează pe sine, ci își alege ținta în persoana unui medic homosexual, care nu este evreu. Căci, deși povestea se desfășoară pe fondul venirii la putere a naziștilor și a cumplitei lor ideologii, Bassani transferă abil ura către o categorie la fel de blamată.

Ar mai fi de spus că titlul cărții este o sinecdocă perfectă pentru chiar purtătorul ochelarilor. Iar noi, cititorii, vedem prin ei și prin el, decăderea umanității. Optimist și plin de viață la începutul povestirii, doctorul Fadigati se prăbușește mental și renunță la luptă, dezamăgit și trădat de propria naivitate de a crede într-o lume ideală. Ochelarii sunt șic la început, cu rama de aur care impune respect și admirație, ca mai apoi să devină ridicoli, strâmbați și cu sticla crăpată. O poveste tristă. O lecție despre umanitate care nu își pierde din putere odată cu trecerea timpului.

Narcis AMARIEI

Absolvent al Universtății din București, specializat prin master în literatură americană, traducător și profesor, implicat în numeroase evenimente culturale în Marea Bitranie și în Spania, Narcis Amariei este și prozator. A debutat editorial cu proză scurtă în 2021, cu volumul Popicăria de piatră. Publică în mod curent proză și face parte din grupul Ficțiunea.