Gâlcevile literare, ca orice gâlcevi, sunt un soi de fuste ridicate-n cap. Dacă ar fi ceva serios în ele, probabil că măcar o parte s-ar alege cu o urmă de cotor în frunte. Și cum nu sunt ceva serios, nu fac decât să scoată la iveală un soi de frustrare. Cu toate astea, nu le condamn prea tare. Mai mult ca oricare altă pasiune, cea a artistului mi se pare că are o voință proprie de manifestare, greu controlabilă dacă artistul nu-și face constant un reality check. Mi se pare periculos, poate pentru artiști cu atât mai mult, să te trezești peste noapte în vârful piramidei, dacă succesul tău nu se bazează pe genialitate (nici asta o garanție), căci de acolo toate drumurile merg în jos.

Voi preciza în acest moment că îmi asum eventualele reproșuri, pentru că în cele ce urmează, nu voi da nume ori titluri. Am observat că o discuție în care nimeni nu e arătat cu degetul naște mai puțină revoltă fanatică, atacul la persoană și victimizarea sunt mai rare, după cum nici nu se încearcă astuparea gurii comentatorului. Chiar și așa, cine are urechi de auzit, aude.

Ideea că s-ar putea să existe o literatură română contemporană în două viteze mi-a venit citind una dintre cărțile unui scriitor consacrat și recunoscut în literatura noastră. De precizat că ideea mi-a fost întărită și ulterior de cărți despre care aș vrea să spun că le-am dus la bun-sfârșit, însă în realitate doar le-am terminat.

Am citit vreo douăzeci de pagini din respectivul roman și am renunțat, dar nu pentru că subiectul nu era din sfera mea de interese. Am renunțat pentru că mă simțeam copleșit, în ciuda faptului că sunt un tip care citește mult și sunt obișnuit să ies din zona de confort. Dacă această carte de care vorbesc ar fi fost o bicicletă, după cele 20 de pagini, eu am simțit nevoia unor roți ajutătoare din cauza abundenței informațiilor. Pentru cititorul de ficțiune din mine e un sentiment neplăcut să constat că mi-e greu să înțeleg un text, cu atât mai mult cu cât nu e doar despre cuvinte pe care nu le cunosc. Și mă refer la stil, pe care, pentru un text de ficțiune, l-am perceput ca pe un scut care m-a respins de fiecare dată când am încercat să ajung în spatele cuvintelor.

Cu toate că acest sentiment n-a avut alt efect decât apariția ideii că România are o literatură contemporană în două viteze, pentru alți cititori se poate ori s-ar putea să dea naștere unei frustrări care să împingă către abandonul literaturii, fie ea autohtonă sau străină, fie a unui gen ori subiect.

Înțeleg că scrisul nu este la îndemâna oricui și recent m-am convins că democratizarea scrisului vine cu multă maculatură. Poate am fi tentați să afirmăm că de prezența maculaturii se fac vinovate editurile, mai ales că sunt destul de multe care publică pe banii autorilor și fără niciun fel de intervenție editorială ori chiar discernământ. Eu cred, însă, că maculatura apare și atunci când se încearcă suprimarea democratizării scrisului prin ignorarea autorilor și, mult mai păgubos pentru literatură, a cititorilor. La întrebarea cine-i ignoră și pe unii și pe alții, cred că răspunsul este criticul literar și recenzorul.

Într-un peisaj literar în care apar tot mai multe nume noi, am constatat că foarte puțini intră sub lupa criticilor ori a recenzorilor. Dacă primii sunt puțini, ultimii lipsesc aproape cu desăvârșire. Raportat la numărul titlurilor apărute, există prea puține recenzii reale, majoritatea împărțindu-se între reacții de bun-simț ale unor pasionați de lectură, care primesc în dar cărțile de la autori ori edituri (în încercarea de a atrage atenția) și laude ale apropiaților autorilor și editurilor. Într-un asemenea context, niciun autor n-ar trebui să-și umple epoleții cu stele Goodreads. Când printre puținele recenzii pe care le-au primit cărțile mele, Registrul domnului Carvet și Sub acoperire. În numele dreptății, a apărut una nelaudativă și două vag negative, vag încurajatoare, mi-am reprimat orgoliul rănit și am înțeles că trebuie să mă bucur. La întrebarea pentru cine scriem, despre care am vorbit într-un alt text din Ficțiunea, un răspuns era acela că scriem pentru noi. Cu toate acestea, dacă un autor înțelege să scrie doar pentru el, atunci nu mi se pare că are dreptul să ceară recunoștința celor care-i citesc munca. Faptul că au cumpărat cartea ar trebui să fie suficient în această situație. E parte a reality check-ului să înțelegi ca autor că uneori nu-ți iese scrisul și că nu tot ce scrii va fi pe placul tuturor. Alegeți orice mare scriitoare ori scriitor vă vine în minte și veți vedea că nu toate cărțile aceleia sau aceluia au fost premiate ori lăudate de la apariție și până în prezent.

O recenzie care nu vorbește laudativ are potențialul de a te face un povestitor mai bun, pentru că te poate ajuta să vezi lumea și prin alte lentile. Dacă recenzia nu are acest potențial, însă nici nu are un substrat meschin, apreciez că orice reacție a autorului va vorbi mai mult despre el și-i va umbri munca. În lipsa genialității, nicio carte nu e perfectă, mai ales că nici genialitatea nu înseamnă perfecțiune, dar nici nu înseamnă că acea carte e proastă.

Reacțiile împotriva părerilor negative au darul de a-i inhiba pe cititorii care s-ar putea transforma în recenzori, ceea ce duce în timp la ignorarea autorilor tocmai de către cei cărora, teoretic, li se adresează. Dacă unui cititor i se spune de către autor că n-a priceput nimic din ce a citit, acest lucru va conduce, în cele mai multe cazuri, la alienarea cititorului, care va prefera să citească și să vorbească despre cărțile străinilor care nu-i vor purta pică dacă nu i-au plăcut poveștile. Dacă mai mulți autori fac scut în jurul unui confrate, alienarea cititorului în raport cu literatura română e aproape garantată.

Dacă cititorilor ignoranți li se poate găsi o scuză, nu același lucru se poate spune despre critici.

Pe de o parte, atenția acestora se concentrează pe scriitori, titluri și subiecte care apar în cadrul câtorva edituri de care sunt legați într-un fel sau altul. Ignorarea restului peisajului literar lasă autorii fără feedback, iar cititorii în necunoștință de cauză. Un recenzor contemporan a afirmat că cititorii nu-și cumpără cărțile ghidându-se după revistele literare, dar eu nu aș fi chiar așa convins. Poate nu-și cumpără revistele, dar cu siguranță îi urmăresc pe critici în social media ori părerile acestora ajung la ei prin intermediari. Când persoane care sunt autorități literare ori sunt percepute astfel vorbesc doar despre o anumită zonă a literaturii române, cititorii și așa neîncrezători se vor orienta după aprecierile acestora, cu atât mai mult cu cât recenzorii tac, iar criticile doar rareori respectă definiția.

Ignoranța față de cititori este relevată și de prezența pe coperta a IV-a a aprecierilor făcute de critici, din care uneori nu se înțelege mai nimic, iar alteori par aprecieri ale textului din partea unui prieten sau membru de familie. Din câte cărți străine am citit, nu-mi amintesc ca pe coperta a IV-a să fi regăsit aprecieri ale criticilor, ci mai degrabă din partea altor scriitori ori ale unor publicații precum New York Times. Mai mult, această intervenție a criticului pe coperta unei cărți aflate la prima ediție denotă un soi de înșelătorie, de vreme ce criticul ar trebui să vorbească după ce cartea a fost deja publicată.

Într-un astfel de peisaj, uneori mă întreb dacă acea carte la care de fapt nu m-am referit anterior a fost scrisă pentru mine ca cititor, pentru egoul scriitorului, care la o adică s-ar putea să-mi reproșeze că n-am înțeles nimic, ori pentru satisfacerea standardelor unor critici care pot vorbi foarte melodios, dar nu pe limba tuturor.

O carte scrisă pentru cititor ar trebui să-i lase acestuia măcar o idee generală, să-i arate că există o poveste și că aceasta și personajele sale se îndreaptă într-o direcție. Dacă scriitorul vrea să-i arate că e mai deștept decât acesta, cred că ar trebui să-i explice de ce e mai deștept și astfel să-l tragă după el măcar cu bunăvoința prezumată a unui profesor.

Așa cred eu că am ajuns să avem în prezent o literatură română în două viteze. Una a autorilor de masă care sunt în continuă căutare de public și identitate și una a autorilor care nu pot fi contestați pentru că fac parte dintr-o elită despre care cititorii nu pot și nu știu ce să spună.

Pentru o societate care a petrecut jumătate de secol având o literatură controlată și doar 35 de ani de libertate a ideilor scrise, trecerea de la Pupăza din Tei la orice altceva cred că ar trebui privită ca un proces în curs de dezvoltare, în care creatorii și modelatorii literaturii nu trebuie să facă din arta scrisului o platformă pentru diferențiere socială, nici între ei și nici între ei și cititori. Cred că literatura română are nevoie de o bază solidă formată din literatură de consum, care să pregătească cititorii pentru literatura care la un moment dat va oferi Marele Roman Românesc. Până una-alta, literatura română merge în continuare în două viteze.